Cornel Cotuțiu: Un fost cititor al meu. Îl chema Gheorghe Botean

     Îl chema Gheorghe Botean; un verb la un funest perfect compus.

     Ne știam din vremea anilor de școală, la liceul proaspăt înființat la Beclean. Nu era un elev sfios, ci reținut, echilibrat, disciplinat, fără gesturi de exuberanță sau furie. Iubea actul învățării, fără preferină pentru vreuna dintre materiile școlare. Colegii de clasă nu am avut vreo mirare, vreo reținere că dirigintele i-a acordat onoranta responsabilitate de șef al clasei.

     În anii liceului se remarcase, deopotrivă, pentru pasiunea sa pentru sport, mai cu seamă pentru handbal; și nu oricum, ci în postura de portar. Este una din motivațiile pentru care echipa școlară de handbal de la Beclean bătea toate echipele similare din (atunci) raioanele județului Cluj. Am avut și norocul de a beneficia de prestația domnului Ioan Uțiu, profesor de educație fizică și sport, care, înainte de a termina noi liceul, a fost chemat la Cluj și numit decanul facultății de sport. I-a asigurat colegului nostru cursurile universitare, dar și un loc în echipa de handbal a studențimii clujene, încât Ghiță Botean a revenit la Beclean ca profesor de educație fizică, ocupând catedre de acest fel la școlile din această localitate.

     Licean fiind, i-a plăcut literatura, mai cu seamă poezia și începuse să alcătuiască versuri, ceea ce ne-a stârnit și pe o seamă dintre colegi și, în pauze, ne citeam cu gura mare „capodoperele”. Și Ghiță (cum îl numeam cei apropiați lui), dascălul de sport, a rămas cu plăcerea lecturii.

     Nu a stat strașnic însă la capitolul sănătate; necazurile lăuntrice i-au marcat și silueta, încât îi ziceam că are o alură de balerin. A ținut-o tot așa și după intrarea în pensie și mereu îl vedeam când trece, prin fața blocului meu, spre farmacie; însă niciodată nu a ținut să-și jelească baiurile.

     Și deodată... Adverbul acesta i se potrivește, pentru trecerea lui la cele veșnice.

     Una dintre fiicele lui a dat să intre în apartament, avea cheie, doar că ivărul nu ceda. L-a chemat la telefon și, cum nu răspundea, panicată, a rugat un vecin să forțeze ușa de la intrare. Așa a fost găsit în baie, în apa din vană, fără suflare. Desigur, au urmat procedurile obișnuite, până a fi dus la capela de lângă cimitir.

     În ziua precedentă prohodului, în așteptarea preoților, am stat de vorbă rude, colegi, vecini, cunoscuți. Și așa am aflat de la fiica lui un fapt care mi-a rămas să fie în sufletul meu pentru totdeauna. Și țin să-l împărtășesc, cu duioșie,  prezumtivilor mei cititori.

     După ce a fost găsit mort în vană, firește că a fost dus în dormitor, pe pat. Și așa am aflat ceva neașteptat: pe perna  patului era întredeschisă o carte, așa cum o lași, ieșind din lectură pentru câteva momente. Era volumul meu de proză „Adolescenta din tramvaiul 6”.

     De-a lungul anilor îi dăruiam, din când în când, câte un exemplar din noile mele volume. Glumeam de fiecare dată: „Te rog să o scoți din condiția lui de carte interesantă”. Știa ce înseamnă asta pentru mine: O carte este interesantă când o așezi pe poliță necitită. Și, culmea! „Adolescenta” mea nu a avut cum fi necitită de către Ghiță Botean; în grabă, din tirajul mic ce l-a avut volumul, abia rămăsesem cu două exemplare pentru mine. I-am spus, mi-am cerut iertare, ca să aflu curând că a găsit-o la Cluj.

     Iar acum... A doua zi după înmormântare mi s-a iscat o curiozitate: Oare unde lăsase prietenul meu cartea întredeschisă. Am luat-o din raft și i-am parcurs cuprinsul din final. Și am hotărât: Urma să fie citită proza „Cu siguranță, va veni”.

                                                                           Cornel Cotuțiu