Celui care pleacă

Ne-a urmărit întotdeauna gândul: ce-i face pe oameni să plece din ţara lor şi cum se pot ei, totuşi, desprinde de locul unde au văzut lumina zilei? Nu poate fi uşor, ţine de sensibilitatea şi structura sufletească a celui care pleacă.

Mama ta rămâne însărcinată. Nouă luni de zile te poartă în străfundurile fiinţei ei. Aerul apa, pământul pe care calcă, tot ce-o înconjoară face parte din acel ceva ce-i şi al tău. Din pântecul mamei aparţinem unei anumite lumi, căreia îi rămânem veşnic datori, până când viaţa noastră se sfârşeşte şi închidem ochii. Acel ceva, unic, este ţara ta, limba pe care o vorbeşti, ţărâna care te ţine. Atunci când pleci, legătura se rupe.

Pleci din mai multe motive. Unul ar fi: să-ţi fie ţie mai bine, de obicei, din punct de vedere material. Nu-ţi mai găseşti, în niciun fel. Locul în ţara ta, nu ţi se oferă aproape nimic din ceea ce tu ai fi vrut, şi atunci pleci. Se poate. Când suferi mult şi vrei să uiţi de toţi şi de toate, îţi vine dorul de ducă, fără să ştii ce te aşteaptă dincolo. Rişti ca, după ani şi ani de pribegie, locul natal să nu-ţi mai poată spune nimic, rădăcinile tale să se usuce, seva lor să se scurgă. Azi poţi fi într-un loc, mâine în altul, acolo unde numai interesele te cheamă. Poţi trimite bani celor rămaşi acasă să mai schimbe puţin lucrurile. Este unul din puţinele aspecte pozitive ale unei astfel de opţiuni.

Flavia Monica Poenar

Tânărul care pleacă este gata crescut, gata educat. Îi oferi altora, străinilor, pentru a-l exploata în favoarea lor. Şi atunci cum să nu rămânem mereu în urmă? Să nu uităm de copiii rămaşi singuri, familiile destrămate, morţii aduşi de peste hotare acasă. Alţii rămân pe veci în pământ străin. Idealul este să te duci, să vezi, să înţelegi, să revii la ai tăi să investeşti tot ce-ai cules mai bune pentru binele tău şi al celor care te-au crescut, te-au educat, au fost mereu lângă tine în momentele cheie ale vieţii.