Casa tradiţionalã româneascã

,,Ceea ce face omul are sorţi de izbândă numai întrucât imită ceva ce a făcut Divinitatea, pentru că numai sacrul poate crea în chip real, dar Divinitatea creează arhetipal, adică ,, în acelaşi timp”, odată pentru totdeauna. Omul, ca să poată nădăjdui în realitatea celor pe care le face, trebuie să creeze nu numai în conformitate cu actul divin, ci şi ,,în acelaşi timp” , deci, simbolic vorbind, reface Creaţia, Cosmogonia, cu oricare dintre actele sale orientate spre real” (Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Bucureşti, ed Univers, 1978)

Aplecându-ne sfera de preocupări asupra unuia dintre cele patru mituri, considerate de Mircea Eliade că stau la baza literaturii noastre, adică asupra mitului jertfei pentru creaţie, prin balada populară ,,Meşterul Manole” decoperim că sacrificiul a stat la baza fiecărui edificiu, iar acesta trece în subsidiar, lăsând locul principal creaţiei în sine. Românii sunt la origini un popor de ţãrani agricultori şi pãstori. Locuinţele lor, încă din cele mai vechi timpuri, aveau o ornamentică elementarã constituită din simboluri etnografice. Casa ţăranului era menită să servească unor scopuri practice şi imediate ale unui popor nevoit sã ducă o existenţă grea.

Aşa cum ne informează profesorul Nicolae Lup în lucarea ,, Ipostaze existenţiale în lumea satului tradiţional”, citându-l pe Ion Petrescu Burloiu în Tipurile de case din comuna Şant , acesta din urmă face o clasificare a caselor, în două categorii: case tipice şi case netipice. Prima catergorie de case are o linie trasată de anumiţi factori de ordin sociologic şi geografic. Cele netipice erau realizate în funcţie de factori externi: ocupaţie, gust, sau situaţie materială. Casele tipice se impart în două subtipuri distincte, din care: Tipul I - grajdul şi şura fac corp comun cu casa. Tipul II - anexele gospodăreşti nu mai fac corp comun cu casa. Ele s-au desprins de locuinţă pentru că a avut loc dezvoltarea socială.

Deoarece numărul membrilor unei familii a crescut, casa trebuia să fie mai încăpătoare. Formele care le îmbracă acest tip sunt: cameră, tindă, cameră; cu sau fãrã cãmarã. La acest subtip, locuia o singurã familie. Al doilea tip era: cameră, tindă, cameră, plus două cămări. Acest subtip era destinat de regulă pentru traiul a două familii, tinda fiind comună.

Modelul de casã ales de noi, este o locuinţã ţãrãneascã din comuna Şanţ, Bistriţa-Nãsãud. Este o casã de tipul II. În general, ferestrele erau de aproximativ 80/95 cm. Unele case erau podite, altele lutuite.

Amplasarea caselor se făcea pe locurile moştenite de la părinţi, pe terenuri mai slabe productiv, aproape de apă sau de pădure. Materialele folosite erau piatra, lemnul şi lutul. Arhitectura caselor din lemn a cunoscut o dezvoltare deosebitã la noi în ţară, mai ales în zonele cu pãduri. Lemnul era principalul material de construcţie a caselor, cel mai des era folosit lemnul de fag, brad şi pin. Din piatră se făcea fundaţia şi o parte din pereţi. Treptele se făceau din piatră, cu dimensiuni de 1m/20cm, iar pentru horn se foloseau bucăţi de piatră de mărimea şi forma cărămizilor. Piatra se mai folosea la zidul de 1,50 m cuprins în pereţii de lemn ai casei, în dreptul unde era prevăzută soba şi cuptorul, cu scopul de a proteja casa de incendii.

Din lemn se făceau pereţii, acoperişul, tavanele. La pereţi, modul cum era lemnul îmbinat presupunea multă iscusinţă din partea meşterilor care erau preocupaţi de a construi cât mai durabil. Peste fundaţie se aşezeau tălpile de stejar sau frasin. De pe tălpi porneau grinzile, îmbinate cu tălpile prin muc pentru grindă şi gaură pentru talpă. Grindele aveau în partea opusă o scobitură numită uluc în care intrau mucurile bârnelor cioplite. Peste grindele ferestrelor şi uşilor se pune un lemn lung numit legătură care reprezenta o crestătură cu muc unde intra partea inferioară a grindelor, iar mucul din crestătură intra în ulucul grindei pentru a consolida legătura. Ultimile lodbe erau lungi şi consolidau întregul edificiu. Dacă existau goluri între bârne se punea o porţiune înfundată cu bucăţi potrivite de lemn, numită foltaua. Se aşezau bârnele, peste care se coseau stinghii din alun, ceea ce poartă numele de puricitură, peste care se lipeau pereţii cu lut. Transversal pe pereţi se aşezau grinzile fixate prin crestărură. Dacă grinzile nu ajungeau ca lungime se punea pe mijloc o grindă lungă de unde porneau alte grinzi mai scurte numite ştihuri, îmbinate de grinda principală prin muc şi gaură.

Un detaliu semnificativ în construcţia caselor îl reprezintă intrarea principală, unde se aşeza o grindă, numită ,,meşter grindă” , pe care se însemna, prin cioplire, numele meşterului care a construit casa, anul construirii şi, cel mai important, numele gospodarului căruia îi aparţinea construcţia. Această grindă ţinea loc de testament, conferind drepturi depline asupra proprietăţii şi transmiterii sub formă de moştenire a casei respective.

La capătul grinzilor se aşezau alte patru bârne numite cununi, pe care erau puşi cornii acoperişului. Cornii erau ciopliţi din lemn de răşinos, îmbinaţi transversal sub forma literei A. Unghiul de înclinare faţă de grinzi al cornilor era de 350. Dacă unghiul era mai mare de 350 acoperişul avea forma ţuguiată, dacă avea sub 350 forma acoperişului era aplatizată.

Modul cum erau concepute locuinţele dovedeşte că oamenii aveau o preocupare deosebită în a-şi construi casele cu dăruire şi pricepere, dar mai ales în spirit practic şi bun gust. Sacrificiile pe care aceştia le făceau, atât materiale cât şi spiritulale, dovedesc faptul că ţăranu a preţuit dintotdeauna ceea ce-i aparţinea şi mai ales a avut un dezvoltat simţ al proprietăţii.

Bibliografie :

Mircea Eliade, ,, Aspecte ale mitului” , Bucureşti, ed Univers, 1978, pag 5.

Nicolae Lup, Locuinţele ţărăneşti interbelice în comuna Rebrişoara, apud. Ipostaze existenţiale în lumea satului tradiţional, ed Karuna, Bistriţa, 2010, coordonator, Doina Macarie, pp 217- 226

Echipa Haiducii , Col. Nat. "A. Mureşanu" Bistriţa: Fodor Csaba, Gal Aneta, Lenghel Roxana, Nagy Attila, coordonator, prof Doina Macarie.