CASA ROMANCIERULUI

Ctitorul romanului românesc modern, Liviu Rebreanu, face parte dintre personalităţile de marcă ale Ţării Năsăudului, ale României şi este cel mai important reprezentant al literaturii universale dintre scriitorii români. Era normal ca pentru cinstirea memoriei sale să se creeze o instituţie muzeală în care aspecte ale vieţii şi operei sale să fie admirate de vizitatori. De asemenea, era firesc ca acest muzeu să fie amplasat în locul de unde a placat în lume Ion Pop al Glanetaşului, şi unde se află numeroase nume de locuri care se regăsesc în romanul „Ion” (Cişmeaua Mortului, Pădurea Domnească, Râpele Dracului etc.). În Prislopul Năsăudului familia Rebreanu, care şi-a purtat destinul prin mai multe localităţi transilvane (Târlişua, Târgu Lăpuş, Maieru, Năsăud, Beclean) a fost singura localitate în care a avut o casă proprie.

Propunerea de a reclădi fosta casă a Rebrenilor, în care urma să fie amplasat muzeul, a fost făcută, în septembrie 1956, de către bătrânul prislopean Vasile Tabără, cu ocazia dezvelirii noului bust al lui George Coşbuc în faţa liceului ce-i poartă numele. Harnicii consăteni de odinioară ai lui Liviu Rebreanu, stimulaţi şi ajutaţi de câţiva oameni de suflet, printre care: Ioan Nichifor Someşan, Alexandru Husar, Sever Ursa, Onisim Filipoi şi Septimiu Pop au ridicat în timp record, la marginea satului, o casă identică cu aceea ce a aparţinut familiei Rebreanu. Căsuţa aceasta modestă, cu ferestrele spre soare şi cu trandafiri roşii în lungul târnaţului, a devenit, din 2 iunie 1957, când a fost inaugurat muzeul, un căutat loc de pelerinaj. Mai târziu, prin anii optzeci, lângă muzeu a fost amplasată o anexă în care se află o sală de conferinţe şi o expoziţie permanentă care cuprinde întreaga operă a scriitorului, inclusiv numeroase traduceri în peste douăzeci de limbi străine. În micul amfiteatru de conferinţe se desfăşoară anual, în prejma datei de 27 noiembrie, momentul final al Colocviilor Liviu Rebreanu. De ani buni moderatorul Colocviilor Liviu Rebreanu este scriitorul Niculae Gheran, editorul ediţiei critice a operei marelui romancier şi, în acelaşi timp, biograful acestuia.

Cartea de Aur a Muzeului este o mărturie vie pentru ceea ce a însemnat această instituţie culturală pentru numeroşii vizitatori, care i-au trecut pragul în ce aproape 53 de ani câţi s-au scurs de la inaugurare. Primele cuvinte au fost scrise în Cartea de Aur de Fanny Liviu Rebreanu, văduva scriitorului: „Astăzi înţeleg o dată în plus de ce „Ion” s-a născut pe aceste plaiuri. El nu putea să ia fiinţă decât aici, unde sufletul cald, generos, dar dârz al ţăranului ardelean întruchipează de minune dorinţa de viaţă, de dragoste şi de pământ a omului. Exprim mulţumirile mele celor care n-au uitat pe romancierul plecat din părţile Năsăudului. Serbarea de astăzi mi-a dat emoţia reîntâlniri cu locuri şi figuri scumpe celui scump mie. Sunt momente ce nu se uită niciodată”. Puia Rebreanu Vasilescu, fiica romancierului, nota: „Plâng şi râd, visez şi trăiesc fapte măreţe, neînchipuit de frumoase”. Pe altă filă Livia Hulea, sora scriitorului şi prototip al Laurei din romanul „Ion”, consemna: „Doamne, îţi mulţumesc din toată inima mea caldă şi iubitoare că mi-ai hărăzit fericirea – în înţeleapta şi neţărmurita Ta bunătate – să văd recompensată împărăteşte toată truda şi jertfa părinţilor şi fratelui meu Liviu, în această zi de iunie 1957 aşa cum numai Tu, Doamne, ai putut-o face, ca să scriu aceste rânduri sub acoperişul căminului meu părintesc, de-atâtea decenii părăsit…”

„Domnişorul Liviu”, cum îl numeau prislopenii, se întorcea printre ai săi după decenii de glorioasă pribegire, îmbrăcând haina nemuritoare a bronzului şi veşnicei aduceri-aminte. Crearea Muzeului „Liviu Rebreanu atunci, în iunie 1957, însemna unul dintre primii paşi pe drumul valorificării moştenirii literare a unuia dintre piscurile literaturii române. Cu un an în urmă, (1956), absolvisem liceul din Năsăud şi n-am auzit rostit măcar numele Liviu Rebreanu de către dascălii noştri. Am auzit însă, mult mai târziu, că unuia dintre elevi profesoara de limba română i-a scăzut nota la purtare pe motivul că l-a surprins citind, pe ascuns, romanul „Ion”.

Elogioase şi impresionante însemnări conţine Cartea de Aur, pe măsura impresionantei şi monumentalei creaţii a lui Liviu Rebreanu. Scriitori, profesori universitari, dar şi oameni de rând au adus elogii atât scriitorului cât şi casei sale. Printre numele mai deosebite am întâlnitpe cele ale unora ca. Cicerone Teodorescu, Vasile Netea, Dumitru Micu, Niculae Gheran, Grigore Vieru, profesorii universitari: Ion Brazu, Gheorghe Ioniţă, George Călinescu, Tudor Vianu, Mircea Zaciu, Iosif Pervain, Alexandru Husar, Gavril Istrate, Gavril Scridon ş.a. Aflăm apoi semnăturile unor turişti din Belgia, Grecia, Iordania, Yemen, Tanzania, Ciad, India, Vietnam, Germania, Franţa, Polonia, S.U.A, Japonia. Printre vizitatori se numără şi profesorul japonez Sumiya Haruia, care a tradus romanele „Ion” şi „Pădurea Spânzuraţilor în limba japoneză.

Dascălii, învăţători şi profesori vizitează muzeul însoţiţi de elevii şi studenţii lor. Pentru toţi Muzeul Liviu Rebreanu este un capitol din istoria literaturii române. Poporul român îşi iubeşte cu veneraţie marile spirite. Astfel se explică faptul că în cei peste 52 de ani, de când fiinţează această instituţie de cultură, i-au trecut pragul mult peste un milion de vizitatori. Personal mă bucur că am participat, în 2 iunie 1957, împreună cu regretatul meu profesor de limba română de la Şcoala Generală din Şieu-Odorhei, Iosif Bâtiu, la grandioasa serbare de inaugurare a Muzeului „Liviu Rebreanu”. De atunci am vizitat muzeul de zeci de ori, de multe ori însoţit de foştii mei elevi sau de grupuri din alte localităţi, trecând podul de peste Someş, traversând Jidoviţa şi apoi urcând pe drumul vechi, pe lângă Cişmeaua Mortului, Râpele Dracului şi pătrunzând brusc „în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”, locuri pe unde Liviu Rebreanu îşi introduce cititorii din realitate în ficţiune…Ne întâmpinau cu căldură şi amabilitate muzeografii Sever Ursa, în primii ani, apoi regretatul Mihai Martin, totdeauna bucuroşi de oaspeţi. După ce făceau cunoştinţă cu grupul începeau să depene cu glas domol povestea Domnişorului Liviu şi a operei sale…

Cea mai recentă vizită m făcut-o miercuri 3 februarie a.c. în scop de documentare. M-a întâmpinat noul muzeograf, Valer Ilovan, un prislopan zdravăn şi amabil, care mi-a pus la dispoziţie Cartea de Aur a Muzeului unde am văzut printre vizitatorii de marcă numele (indescifrabile) ale ambasadorului Chinei şi al primarului Parisului. Şi o consemnare a Grupului de elevi şi cadre didactice de la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din Cluj-Napoca: „Un loc minunat în care spaţiul rural ne reaminteşte o lume narativă, cu destine umane, frământări. Dimensiunea romanescă este pătrunsă de efuziuni lirice. Vocea autorului pare să dăinuie mereu în aceeaşi atmosferă a satului românesc transilvănean transfigurat artistic”. Fericită întâlnire în locul sacru al ctitorului romanului românesc modern cu poetul nepereche, măcar prin numele unei prestigioase instituţii şcolare.

Ioan Lăpuşneanu