CĂRŢILE DOMNULUI MENUŢ MAXIMINIAN

Mlădiţa omenească se dezvoltă către împlinirea pe care Dumnezeu, Creatorul a planificat-o pentru acel om. Pentru ca astfel să se petreacă lucrurile, trebuie ca mlădiţa să nu se desprindă de trunchi, adică de Dumnezeu.

După cum el însuşi a mărturisit, Menuţ Maximinian a fost crescut de bunici şi de părinţi în iubire faţă de Dumnezeu, iar ca adult nu s-a desprins de Tatăl Ceresc şi nu se va desprinde deoarece îşi doreşte o omenitate completă.

Menuţ Maximinian a împlinit pe 10 iulie 2009 vârsta de 30 ani, este ziarist şi scriitor.

A publicat până acum mai multe cărţi şi din ele rezultă faptul că, în aceste timpuri moderne şi grele în care trăim, Menuţ Maximinian reuşeşte o comunicare armonioasă cu oamenii pentru că are o cultură solidă, stăpânire de sine, fermitate în relaţiile cu semenii, dorinţă de creştere spirituală şi o reală iubire faţă de Dumnezeu.

Am să mă refer la cărţile scrise de Menuţ Maximinian în ordinea editării lor:

• Cartea CONFESIUNI, Editura Arcade, Bistriţa, 2004, cuprinde interviuri cu 58 de personalităţi din domeniul culturii şi muzicii româneşti. Este o carte de o importanţă deosebită prin diversitatea, importanţa şi frumuseţea informaţiilor pe care le cuprinde. Este prefaţată, concis, dar pătrunzător şi în cunoştinţă de cauză, de către profesor Dr. Vasile V. Filip.

În spaţiul acestui articol am să reproduc scurte fragmente din cuvintele a trei oameni prezenţi în acest volum:

- Sergiu Vitalian Vaida care a spus: „Ţăranul român este acela în faţa căruia parlamentarii ar trebui să cadă în genunchi, ca în faţa lui Dumnezeu.”

- Cornelia Ardelean Archiudean, în alte timpuri decât ale lui Ion Creangă, adică în timpurile noastre, moderne, povesteşte foarte frumos şi util pentru tineri:

„Mama mi-a dat o bătaie bună odată, când una dintre prietenele mele bune, din copilărie, a rămas însărcinată. Mama nu mi-a spus de ce m-a bătut. Eu eram mică şi nu înţelegeam. Abia mai târziu am priceput cum stau lucrurile între doi oameni. Pe atunci nu se vorbea aşa deschis despre dragoste. Părinţii mei nu îşi exprimau sentimentele în faţa mea, nu se sărutau în văzul copiilor. Eu credeam că sunt fraţi. M-au învăţat că trebuie să fiu respectuoasă. Nu trebuia să stau jos, pe scaun, la biserică sau în alt loc, dacă cineva mai în vârstă era în picioare. Nu beam apă, chiar dacă muream de sete, dacă un om bătrân mi-a cerut paharul, i-l ofeream. Apoi să salut pe toată lumea pe care o întâlneam pe drum şi întrebam ce face. [...] M-au învăţat ce este corectitudinea. Era o regulă că atunci când asfinţeşte soarele să fiu acasă. Aveam 14 ani, era Postul Crăciunului şi a venit un circ în sat (Ocniţa n.ns.). Am plâns la bunica mea care mi-a dat 2 ouă şi le-am dus la cooperativă. Mi-am făcut bani şi m-am dus la circ. Era o duminică după-masă. S-a înserat devreme şi am încălcat regula. Nu ajunsesem la cină. Când am ieşit de la circ, seara la ora 5, împreună cu o vecină, am văzut pe tata că vine spre noi cu un lampaş. Era un noroi mare. M-a întrebat dacă am fost la circ. «Da, am fost la circ», am spus eu. Şi circ am văzut atunci: când mă lua mama la bătaie, când mă lua tata, pentru că erau nişte reguli care trebuiau respectate cu sfinţenie. Nu puteai să întorci vorba părintelui, să-i zici «tu», ci «dumneavoastră», «dumneata». Dacă te trimitea undeva trebuia să te duci.”

- Valeria Peter-Predescu plecată, acum când scriu, dintre noi, şi care ar fi împlinit pe 24 octombrie 2009, vârsta de 62 ani, spunea despre prima ei înregistrare pe magnetofon: „Nu vă pot spune cât de emoţionată eram de vocea mea! Nu-mi venea să cred că eram eu aceea care cânta, nu-mi recunoşteam vocea.” Asta se întâmpla pe când avea 15 ani!

Cu puţin timp înainte de a pleca pe Marele Drum am ascultat-o într-o capelă cântând pricesne, o voce de înger, o bucurie. Despre această preocupare a sa din ultimii ani de viaţă spunea: „Aceste cântări din sfânt altar de biserică mi-au pătruns în suflet, simt că le pot cânta bine, mă liniştesc şi doresc ca această linişte să o pot dărui şi celor care mă ascultă.”

Menuţ Maximinian, ca realizator de interviu, a pus întrebări simple, scurte, potrivite şi a lăsat intervievatul să vorbească. Acest lucru e un semn de modestie şi respect la un ziarist.

La finalul acestei prime cărţi citim cuvinte frumoase ale celor care i-au dat credit de la începutul carierei sale autorului, dar şi cuvintele sale de mulţumire faţă de aceşti oameni curajoşi. Este minunat când cei realizaţi se încred în cei care încep o carieră şi îi girează. Dintre personalităţile care l-au încurajat şi ajutat pe Menuţ Maximinian amintim pe: Preotul Benedect Văleanu, Maica Stareţă Veronica Monahia, Domnul Vasile Tămaş, Domnul Nicolae Gălăţean, Domnul Ioan Pintea, Domnul Adrian Mănarcă.

• CARTEA DIUGANILOR a apărut la Editura Karuna, Bistriţa, 2006 şi este o lucrare despre Satul Dumbrăviţa.

La începutul cărţii, scriitorul Traian Parva Săsărman spune: „Numit şi satul cu preoţi, Dumbrăviţa a dat locurilor din jur, cetăţilor ardelene şi nu numai, o mulţime de vrednici slujitori ai bisericii româneşti, dar şi fel de fel de intelectuali de la creatorul „şarpelui albastru” – scriitorul şi profesorul Cornel Cotuţiu, - până la candidul şi zâmbitorul tânăr jurnalist Menuţ Maximinian. [...] sunt mândri că s-au născut şi au crescut în satul cu nume de mireasă – Dumbrăviţa.”

Doina Macarie spune: „Lucrarea jurnalistului Menuţ Maximinian vine să întărească o afirmaţie făcută de Liviu Rebreanu în discursul de recepţie de la Academia Română din 29 mai 1940: «Ţăranul e începutul şi sfârşitul.» [...] Orice muncă ar avea de făcut... , o percepe ca pe o activitate sacră.”

Avem în carte scrierea profesorului de istorie Vasile Mizgan, pagini pline de informaţii utile şi frumos prezentate încă de la primele cuvinte: „Localitatea Dumbrăviţa (Diug) este aşezată în partea de nord-est a Transilvaniei. Din punct de vedere administrativ, aparţine comunei Spermezeu din judeţul Bistriţa-Năsăud. Geografic, Dumbrăviţa se situează pe malul stâng al râului Ţibleş. [...] Cele mai vechi urme de locuire ... datează din epoca bronzului. Prima atestare documentară a localităţii Dumbrăviţa este la anul 1456, nu momentul înfiinţării ei.”

Cartea cuprinde cuvinte de o rară frumuseţe şi înţelepciune a mai multor personalităţi.

Redau din cuvântul domnului Nicolae Gălăţean – director Centrul Judeţean pentru Cultură:

„Mulţi care vor auzi despre manifestarea de la Dumbrăviţa se vor gândi că s-a desfăşurat într-un cadru anonim, aşa cum sunt, din păcate, multe locuri din această ţară. Puţini ştiu că simpozionul a fost sub egidă academică, dată de prezenţa rectorului uneia dintre cele mai mari Universităţi a românilor, Babeş-Bolyai, a unor profesori universitari, a unor profesori doctor, a stareţei Veronica de la Mănăstirea Dobric. [...] Sunt două elemente care pot să scoată societatea românească din abisul în care se scufundă: şcoala şi biserica.”

Textul final intitulat Sertarul poveştilor este scris cu inima de autor, aşa este de frumos.

Aş spune doar atât domnului Menuţ Maximinian că, nu sunt de acord cu o sintagmă a domniei sale din fraza: „Stau în faţa unui computer de ultimă generaţie şi lucrez la o carte care probabil nu v-a trezi mult interes.” Pe un om care munceşte cu dragoste, dar în acelaşi timp spune despre munca lui: „o carte care probabil nu v-a trezi mult interes” eu nu îl consider neapărat realist, ci, îl îndemn să definească pozitiv ceea ce face, să îi prevadă un destin luminos, sau să îl lase în grija lui Dumnezeu. Dacă aş fi mai cicălitoare i-aş spune domnului Menuţ să ţină seama de faptul că e bine să nu gândim şi să nu spunem (scriem) decât ceea ce vrem să fie realitate. Amintesc un text sacru cunoscut de dânsul: „De aceea vă spun: Pe toate câte le cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit, şi le veţi avea.” (Sfânta Scriptură). Pot spune că această carte este valoroasă, avem, prin ea, comunicare cu multe suflete minunate şi trezeşte mult interes. Merită să fie citită, este un document important nu numai pentru localnici, iar dacă nu se mai află prin librării, îi doresc să fie reeditată.

• CHIP DE ÎNGER este o cărticică ce a văzut lumina tiparului la Editura Karuna, Bistriţa, 2007, şi are ca subiect viaţa copiilor şi a măicuţelor care îi îngrijesc de la Aşezământul Sfântul Iosif din Odorheiul Secuiesc.

Pe parcursul a doar 75 de pagini, întâlnim informaţii despre istoria locului, rugăciuni superbe, fotografii şi posibilitatea de a ne hrăni sufletul citind cu câtă credinţă se trăieşte în acest lăcaş unde cresc copii. La finalul cărţii citim: „ Mesajul acestei cărţi este unul de suflet şi pe cât de complicat pare, pe atât de simplu este: Lăsaţi aceşti copii să se bucure de copilărie. Lăsaţi-le pe surori să aibă grijă de ei. Este de datoria noastră să ne deschidem uşa sufletului aici pe pământ pentru a avea adunate comori acolo în Cer. Să fim părtaşi la fericicea lor. Uitaţi de ură, uitaţi de etnii pentru o clipă şi gândiţi-vă că cei mici nu au asemenea bariere.[...] Vizitaţi această casă, vizitaţi aceşti copii. Uşa aşezământului e mereu deschisă. Nu există nici măcar portar. Pe dealul cu îngeri răsare soarele...”

Desigur, dacă nu e portar, Dumnezeu veghează aceşti copii-îngeri să crească. Şi totuşi, gândul mă duce la mama mea care spunea: nu uitaţi să încuiaţi uşa seara pentru că altfel, Maica Domnului stă în genunchi şi ne păzeşte.

Câtă credinţă şi câtă grijă faţă de Maica Domnului avea mama mea!

• GENERAŢIA ÎN BLUGI este o carte apărută la Editura Karuna, Bistriţa, 2007 prin care Menuţ Maximinian descrie limpede şi atrăgător momente de viaţă, trăiri omeneşti prin cele 75 de texte distincte ce pot fi citite în ce ordine dorim, după dispoziţia cititorului. Fiecare în parte are farmecul lui, fiind scrise sub forma unor mici scrisori. Citind, treci de la un text la altul fără să te opreşti.

Am ales cu greu să vorbesc despre o singură temă, fiindcă fiecare merită atenţie. Am ales textul nr. 19, Privirea. Domnul Menuţ spune: „Este de ajuns o singură privire pentru a şti că persoana pe care ai întâlnit-o pe stradă ieri este marea ta iubire. Nu este om pe acest tărâm să poată să comande dragostei. Sau dacă o face este prostul planetei, care va avea de suferit.”

Stau şi mă gândesc, eu om în vârstă, oare chiar se leagă iubiri între oameni care s-au văzut pe stradă? Eu nu am auzit. Oamenii se întâlnesc la serviciu, la petreceri, în excursii, la bibliotecă, sau le face cineva cunoştinţă. Sunt eu depăşită? Dar, autorul are dreptate cu privirea, şi cu descrierea următoare: „Dragostea nu are vârstă, ea vine în cele mai neaşteptate momente, ea este un balsam pentru sufletele singure, un prilej de desfătare a inimii, un lucru sfânt. Cei ce se iubesc se înţeleg din priviri, sunt oameni cu destinul fericit.”

Simt nevoia unei conexiuni cu un text al marelui scriitor Paul Evdokimov: „Pentru a întrevedea ceva din iubire, trebuie să ajungi dincolo de ea, până la acel adânc al sufletului unde pasiunea, păstrându-şi densitatea conţinutului ei, dar liberă acum de orice exaltare carnală, devine axa nemişcată a unei roţi care se învârteşte. Trecând dincolo de senzual, iubirea dă o profunzime nebănuită trupului. Clarvăzătoare şi profetică, ea este mai înainte de toate revelaţie. Trebuie să vezi sufletul celui iubit ca lumină şi să atingi gradul de cunoaştere care nu aparţine decât celui care iubeşte. «A spune te iubesc este totuna cu nu vei muri.» Ce este iubirea? Îi putem urma evoluţia, nu putem spune nimic despre naşterea ei. Pe culmea elevaţiei sale, sufletul devine muzică pură şi opreşte orice cuvânt. Putem încarcera lumina?”.

• PE ARIPA CERULUI este o cărticică editată la Karuna, Bistriţa, 2008, în care Menuţ Maximinian ne vorbeşte despre evenimente contemporane, toate interesante, tragice şi scrise într-un stil acecesibil, aproape colocvial. Am să mă opresc, din cele 13 titluri, asupra textului: Copilul fără copilărie.

Cât dramatism şi tragism în acest text, dar şi câtă speranţă!

Este vorba de un copil cu deficienţe din naştere, îngrijit doar de bunică şi de mamă ambele fără venituri. Autorul cunoaşte copilul pe nume Mihăiţă. Ne descrie momente din viaţa sa, iar spre final speranţa: „În clasa a doua, Mihăiţă poate fi considerat un mic artist, desenele pe care le realizează el, constituind tema unor expoziţii personale la galeriile oraşului. [...] Mihăiţă, ca un mare artist, a reuşit să vândă câteva lucrări. Din bani şi-a luat un calculator... Vrea să fie arhitect...”.

Sunt fericită pentru că, în cărţile scrise de un tânăr găsim atâta iubire faţă de Dumnezeu, faţă de oameni, faţă de cultură. Menuţ Maximinian reprezintă un model demn de urmat. Este autonom, independent, utilizează calculatorul şi astfel, reuşeşete să îşi pregătească repede lucrările pentru publicare.

Pentru că la vârsta de 30 ani Menuţ Maximinian are un succes răsunător, nu doar pentru că scrie la Răsunetul, gândul mă duce la Mihai Eminescu, care a scris, cu privire la cei ce analizează munca unui om conform interiorului lor, fără a putea fi obiectivi, versurile:

„Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale

Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale-

Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sânt

Într’un mod fatal legate de o mână de pământ;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

Îi doresc domnului Menuţ Maximinian să aibă mereu sufletul senin şi gânduri creatoare benefice oamenilor. În ceea ce priveşte versurile lui Eminescu de mai sus, să îi fie doar posibilitatea de a se pregăti pentru aşteptări de toate felurile. Ştim cuvintele vechi din gura Antigonei: „ Aşteaptă-te oricând, la orişice”. Când, totuşi, vreun cârcotaş îi va arăta doar neizbânda, sau îl va critica pe nedrept, îl invit să spună mental: Acestea sunt proiecţiile lui, eu nu le iau la modul personal. Îi doresc să accepte critica constructivă, să îndrepte ce e de îndreptat mergând înainte pe drumul lui pe care Planul Divin i l-a pregătit demult.

Analizând parţial activitatea domnului Menuţ Maximinian, respectiv cărţile publicate, impresia mea despre personalitatea sa, deja conturată, este bună, plăcută şi m-am gândit să-i propun, ştiind că este şi activ şi contemplativ, să mediteze la frumoasele cuvinte ale marelui psiholog elveţian, Carl Gustav Jung:

„Personalitatea este suprema realizare a specificităţii înnăscute proprie unei fiinţe vii. Este un act de mare curaj care sfidează viaţa, e afirmarea absolută a tot ceea ce constituie individul, e cea mai izbutită adaptare la condiţiile universale ale existenţei îmbinată cu cea mai mare libertate posibilă de autodeterminare.”

Îi mai pot spune domnului Menuţ Maximinian că i se potrivesc cuvintele Patriahului Daniel, cuvinte ce dorim să fie îndeplinite de toţi oamenii:

„Omul sfinţeşte locul dacă el se sfinţeşte mai întâi prin legătura cu Dumnezeu”.

Săptămâna viitoare vom vorbi, cu ajutorul lui Dumnezeu, despre cartea: TREPTE CĂTRE DIVINITATE, autor Serghei Nikolaevici Lazarev.