Cartea pentru minte, inimă și literatură

Motto: „Trăiesc în Germania, însă inima mea va rămâne pentru totdeauna românească”.

Damaschin Pop-Buia

Vă mărturisesc că am așteptat de mult timp apariția volumului Est versus Vest –Asemănări și diferențieri al lui Damaschin Pop-Buia. Mi-l trimisese înainte pe e-mail, dar, cum eu sunt de modă veche, adică trebuie să ating o carte, să fac notițe, sublinieri, comentarii, inclusiv pe câte o pagină, nu l-am citit. În schimb, nu l-am lăsat din mână, după ce l-am primit zilele trecute (apărut la prestigioasa Editură Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022) și i-am lecturat cele 260 de pagini, scrise cu deplină sensibilitate, maturitate și sobrietate, dublate de o meticuloasă documentare, avute, nu-i vorbă, și înainte de stabilirea domniei sale în Germania, împreună cu familia, încă din 1992, după ce absolvise Facultatea de Litere, specialitatea franceză-română, din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (promoția 1990). În țara lui Goethe, D. P.-B. lucrează la Arhivele Districtuale din Esslingen, nu departe de orașul Stuttgart, publicând în germană în calitate de coautor lucrări cu caracter arhivistic, însă cele mai multe pagini le-a dedicat literaturii: critică literară, traduceri, eseuri, poezii. În România, a colaborat la periodicele: Convorbiri literare, Magister, Vatra, Neuma, Mișcarealiterară, Răsunetul cultural, Mesagerul literar și artistic, Vatra veche, Cuibul visurilor și Alternanțe (aceasta din urmă apărând în Germania). A publicat volumele de poeme: Poețiiplâng (1997), Mângâind ninsori la Maieru (ediție bilingvă, versiunea în limba franceză de Florin Avram, 1999), Cu cuvintele la plimbare (2021). Precizez că a tradus din germană, împreună cu Delia Cristina Balaban, volumul Mozaic românesc, de Richard Muller-Schmitt (ediție îngrijită și prefațată de Ilie Rad, 2006), iar din 2019 este membru al Asociației Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud.

            Volumul despre care facem vorbire mai la vale este unul de eseuri și este structurat în zece secțiuni: În loc de introducere, Despre căsătorie, Despre aniversare, Despre interesulgenealogic, Despre aclimatizare, Grija față de propria imagine, Două cuvinte despre poetic, Concediul de odihnă, De la despărțire la regăsire și Cuvinte de încheiere. Cititorul trebuie să țină cont de avertizarea din Nota prevenitoare a autorului: „Scrierea de față se hrănește din experiența personală și mai puțin din izvoare livrești”, adăugând, mai încolo: „fără pretenție sociologică ori politică”. Dacă D. P.-B. a vizitat Germania în lung și lat sau Franța, Italia, Olanda, Danemarca, Austria, Elveția și Spania, ori a socializat cu noii prieteni și cunoștințe din Vest (interesându-se de practicarea diverselor obiceiuri, inclusiv din țările Africii de Nord), el n-a făcut-o ca un simplu turist sau un interlocutor de circumstanță, ci ca un fin observator al fiecărui lucru sau fenomen întâlnit în spații și timpuri diferite, atent la mărturiile tuturora, la care s-a adăugat curiozitatea specifică trăitorilor din satele Țării Năsăudului. De cele mai multe ori a găsit similitudini în privința tradițiilor și obiceiurilor practicate cu diverse ocazii, dar și diferențieri pe care le-a notat cu acribia „neamțului” în devenire, bazat în mare măsură pe experiența proprie și directă. „Între timp, zice autorul, am învățat să iau viața de aici, cu tot ce ține de obiceiuri, de tradiție, așa cum o găsesc sau cum mă găsește ea pe mine, chiar dacă uneori dau din cap cu nedumerire”; așa că tăierea cravatelor la bărbați de către femei în Joia schmuzig (murdară) de dinaintea intrării în postul Paștelui este explicabilă și luată ca atare. Sociologic și etnologic vorbind, volumul de față prezintă existența umană de la naștere până la moarte, văzută în cele două părți, Est și Vest, începând cu rolul moașei, a mamei lăuze ce nu are voie să iasă în public timp de șase săptămâni, botezul, chestiuni, cărora, de obicei oamenii nu le acordă importanța cuvenită, apoi, „cinstirea ca pe la nunți” pe Valea Someșului Mare cu ocazia botezului, tăierea „moțului” în Oltenia, Muntenia și Moldova, perioada preșcolară (creșa și grădinița), asistarea la naștere a taților în Occident, înfășarea bebelușului în Est, până prin anii 90 (nepracticată în Vest), darea numelui de botez, pentru ca să se lege de rostirea românească a se căsători, care, la români, se foloseștea se însura pentru masculi, iar a se mărita pentru genul feminin. Locul copilăriei și adolescenței sale, Maieru, sau alte sate și orașe megieșe cu această localitate, și-au pus amprenta asupra sufletului său ultrasensibil, adaptat cu greu la pozitivismul occidental; de aici, compararea cu ceea ce a trăit el și ceea ce trăiește de treizeci de ani pe pământ străin, fără a fi un dezrădăcinat nostalgic sadea. Vestirea „viitorilor căsătoriți în trei duminici de-a rândul în biserică” era similară și în Germania cu câteva decenii în urmă, cu diferențierea că într-un land (Baden-Wurttemberg), la încheierea căsătoriei se înregistrau legal „bunurile viitorilor soți”, de la cele funciare până la cele de uz casnic; fiecare familie, în dreptul rubricii cărți avea Biblia și una de cântări bisericești. Mai nou, atât în Est, dar mai cu seamă în Vest, se practică parteneriatul în defavoarea unei vieți conjugale legalizate; trăirea împreună, fără un „contract”, devine, încetul cu încetul, o tradiție mai ales la oraș. În opinia sa, „cinstirea” mirilor cu „strigarea”, adică strângerea banilor și a cadourilor în mod public, se face cu sume exorbitante în localitățile de pe Valea Someșului Mare, pe când în Germania, mirii „se mulțumesc cu sume simbolice ori fac o listă cu cele necesare în viitoarea căsnicie, pe care o depun într-un magazin de profil, iar nuntașii cumpără unul sau mai multe dintre obiectele respective, cadoul ajungând pe masacadourilor”. În Vest, se practică spargerea obiectelor de porțelan, ieșite din uz, de către miri, atât între băieți, cât și între fete, respectându-se credința că „cioburile aduc noroc”. „Întorcătura”, când mirii și nașii petrec împreună, iar în restaurante au loc reprezentații de teatru, poți practica jocul de popice sau tragerea cu arcul. Dar, ține să precizeze D. P.-B., „cota divorțului este îngrijitor de ridicată atât în Occident, cât și în România”, iar îmbătrânirea populației autohtone este o altă „bubă” comună celor două părți. În același timp, este conștient că „nu tot ce este bun în Vest se regăsește în Est, precum și viceversa rămâne valabilă”.

            Sărbătorirea zilei de naștere este interzisă musulmanilor, excepție o face ziua  profetului Mohamed, pe când la creștini, aceasta este un prilej de bucurie. Să nu se înțeleagă greșit: autorul respectă „situarea altora, din alte culturi, față de viață, de evenimente ori diferență religioasă”, dar nu acceptă convenționalul, conformismul, în general artificialul, nici atunci când se aniversează ziuaaltcuiva.Cât privește interesul pentru genealogie, manifestat de către pensionari, este explicabil, dată fiind speranța lor de viață cât mai lungă; ei încearcă să îmbine utilul cu plăcutul, dar ceea ce uimește cititorul român este informația oferită de FamilyTreeDNA, din Huston (S. U. A.), care, contra cost, poate merge „înapoi pe axa timpului”, până la origini, printr-o simplă „trimitere a unei probe de salivă”. Înmormântarea este tratată prin obiceiurile care o însoțesc, cadrul social și geografic în care aceasta se petrece. De la vârsta contrarierilor, la Maieru, i-a rămas pe retină tragicul eveniment când tatăl își duce fiul pe ultimul drum, iar pe mormântul său se pune un brad. Numărul de participanți în satul românesc este mult mai mare, aici participă aproape întreaga comunitate, pe când în Germania doar apropiații familiei; în țara lui Schiller, pe lângă înmormântarea clasică, are loc incinerarea ori înmormântarea-copac (Baumbestattung), când cenușa defunctului se îngroapă la rădăcina unui arbore; în Italia, aflăm că se face prin capsula mundi (mortul se pune într-o capsulă și se îngroapă tot la rădăcina unui copac), bineînțeles, exceptându-le pe cele speciale. Chiar dacă ne amintește destul de des că nu dorește să filozofeze diferite obiceiuri sau tradiții, indirect ne sugerează ori ne îndeamnă să reflectăm mai profund asupra devenirii noastre ca ființe raționale mai mult sau mai puțin sensibile la scurgerea timpului și așa ireversibil; există în forul său interior ceva necunoscut care îl atrage mai mereu spre locurile copilăriei (evocate cu nostalgie) și atitudinile celor din jur cu ocazia deferitelor evenimente, cu care se intersectează de-a lungul existenței sale, „pe axa efemerului”,prezentul intrigant și culpabil, sintetizat în sintagma blândă și înțelegătoare: „tinerii cu noul, vârstnicii cu experiența”, concluzionat cu imperativul lesne de înțeles: „Cât de puțin au nevoie oamenii pentru a trăi!”. Cert este că s-a acomodat și integrat în noul mediu etnic, deși a venit dintr-o altă limbă și cultură; pe de altă parte, e drept, vorbea fluent franceza înainte de a părăsi România, dar a trăit și el impactul aruncării „în apa rece a realității” imediate, după „plecarea definitivă”. În schimb, altor congeneri, condamnați la ideologia comunistă, le-a fost mult mai greu în privința handicapului limbii, dar europenizarea și, mai nou, mondializarea, libertatea de mișcare le-a picat numai bine cu romengleza de-acasă. Din avantajele socializării, practicată mult pe facebook, blog-uri ori WhatsApp, D. P.-B. preferă confidențialitatea threemei. Dacă la începutul anilor ‘90 percepția imaginii României era incompletă în Vest, fiind judecată prea sever de occidentali, astăzi, datorită lumii internetului, a digitalizării, care pune în pericol locurile de muncă, comunicarea a evoluat mult mai mult și nu vede diferențieri fundamentale între lumea și preocupările germanilor față de cele ale românilor.În general, România postdecembristă „a ars etape importante pentru a se sincroniza cu Occidentul”, adaptându-se la noile provocări în pofida faptului că există lucruri care mai lasă de dorit, de pildă,la recuperarea distanței economice și a mentalității mai este mult de lucrat. Concluzia lui este că tinerii par a fi „mai deschiși spre comunicare, solidaritate și pluralitatea politică și culturală”, singurul gust amar îl are că tinerimea românească este prea puțin interesată de epoca regimului comunist, cu partidul său unic, care, prin autoritățile sale, a încarcerat sau maltratat opozanții până la anihilarea lor fizică. Alte probleme comentate ce întrețin interesul cititorului și dau farmec lecturii acestui volum al unui intelectual rafinat, fără prejudecăți șifără a cădea în patima clișeelor, sunt: nocivitatea fumatului, depresia, politicul și starea de veghe a societății civile (mi-a plăcut formularea plină de miez: „nemții gândesc revoluțiile, iar francezii trec la înfăptuirea lor”), globalizarea cu liberalismul ei inerent, avantajele și dezavantajele internetului, poluare, percepția sărbătoririi Paștelui, animalele de companie, bugetul familial, cărți și Târgul de carte din Germania, vârsta înaintată, ecologie, modă, poziționarea față de orientarea politică de extremă dreaptă a alegătorilor din Est și Vest, biserica religiilor (în Germania, enoriașii plătesc impozitul pe salariu către biserici), cerșitul și persoanele fără adăpost, emigrație și refugiați, feminism, sistemele de sănătate, stomatologia, relația medic-pacient, majoratul, raportul dintre părinți și copii, concediul de odihnă, casele de asigurări, sistemele de pensii, natalitatea, persoanele cu dizabilități, muzee, cinematografe, climă, trafic, donare de organe și transplant sau emigranți și imigranți.

            Cartea aceasta, deși schițează deosebirile de mentalitate umană, dar și confluențe suficiente din cele două puncte cardinale, te ajută și te convinge să-ți înțelegi locul tău în lume, să-ți urmărești evoluția și de ce nu involuția propriei identități; în același timp, însă, poate fi socotită și un roman modern de actualitate, ori un jurnal „pe sărite”de mărturii nefardate, sincere, bazate deseori pe propriile sale experiențe de viață, cu ușoare inserții sentimentale când vine vorba de satul său natal ori scene din copilărie sau studenție din care s-a hrănit deseori când l-a prins dorul de ele, purtându-le cu sine, așa cum, de altfel, facem cu toții oriunde ne-am afla.În plus, are harul tonic al unui autor cu adevărat îndrăgostit de viață și de semeni, ceea ce te face să te desparți de ea cu sufletul împăcat.