Blajinul autocar

Scriu de la poalele Cheilor Turzii, lângă autocar, după o drumeție de două ore la poalele acestor minuni ale munților și după o porție de sărmăluțe înfulecate din imensa oală comună, clocotite până spre dimineață. Porție, vorba vine. După ce le-am terminat și m-am dus după un supliment, mi s-a spus: Cu astea două, înseamnă… 10.
Relația autocar, chei, drumeție, sărmăluțe conturează adevărul. Turism? Dacă asta înseamnă „ieșire” – după cum i-am auzit pronunțând pe câțiva din grupul celor 37 de pensionari de la Asociația C.A.S. Beclean -, atunci această zi așa e simțită, ca o ieșire din interminabila rutină diurnă a timpului ultim.
Sintagma mea din finalul frazei e potrivită cu zicerea unui pensionar hâtru, participant la escapadă: „Asta e, noi mai avem un rest de timp, adică de viață.” Nu o spunea cu năduf, cu tristețe, ci cu înțelegerea lucidă a condiției existențiale a senectuții.
Îi contemplam pe furiș: Acești venerabili bărbați și înduioșătoare bunice sunt inevitabil (mai mult ori mai puțin) marcați de însemnele vârstei: riduri, siluete nu tocmai… atletice, ghionturi de lombosciatică, domni grizonați, doamne trecute cochet pe la coafor. Dar echipament… în consecință: șepci șmechere, blugi, trening, adidași sau pantofiori de potecă. Însă și două excepții aparte: un domn (fost aviator) – cu cravată, o doamnă – cu un baston ortopedic. Am ținut neapărat să le mărturisesc admirația mea.
În sezoane prielnice această asociație de pensionari (președintă, d-na Nastasia Pop) pune la cale cel puțin o dată pe lună incursiuni turistice prin țară (zone istorice, mănăstiri, stațiuni balneare ș.a.); „fapta” anterioară fusese pe traseul Transfăgărășanul - Curtea de Argeș.
Revenind la momentul oarecum picant, cel al prânzului cu faimoasa oală de sarmale, care nu lipsește din nici o excursie comună: Participanții consecvenți la astfel de trasee afirmă că nicăieri și nicicând nu sunt așa de formidabile precum acestea (de fiecare dată sunt cel puțin 400 de bucăți). Acum, trezindu-mă în postura neașteptată de „Flămânzilă”, mă întrebam cine / ce o fi fost… de vină. Drumul, aerul, peisajul, prânzul comun, priceperea celor trei doamne (Nasty, Viorica și Elena) care le prepară? Cred că sunt elemente ce compun o stare anume: Farmecul zilei împreună.
Itinerarul a avut în vedere apoi barajul de la Tarnița. Până acolo, a fost mai întâi, nu prea mult timp, plăcerea de a gusta… din iluzia europeană a autostrăzii. Apoi am intrat în Apuseni. Din nou pădure, încă verde, lacul, barajul. Apropo de asta: Când de pe un panou cu date despre baraj vezi că a fost dat în folosință în 1973, trăiești o stare contradictorie, care e stârnită de comparații: Atunci?... Pe vremea lui?... De ce atunci s-a putut, iar azi?... Cheile Turzii, barajul de la Tarnița: iată, două zămisliri, una a naturii, alta a omului, dar amândouă din alte timpuri…
În ce mă privește, am preferat să contemplu stâncile, făcând o altfel de comparație: La Cheile Turzii, alburile și griurile acelea stau ca niște fildeșuri masive, compacte, fără să îngăduie verdeață. Aici, stâncile sunt mai colțuroase, sălbatice, ieșind totuși blând din pădure.
În timp ce se făceau poze de grup, a trecut un pâlc de autoturisme, după care un moș glumeț a comentat: În sfârșit, aer proaspăt… poluat.
După ce se iese din Cluj, pe șoseaua ce revine spre casă, tot tradițională este și oprirea la Complexul 17, pentru ce… lichid dorește fiecare sau îi permite recomandarea medicului…
Era deja noapte, la intrarea în Beclean.
Ș-am încălecat pe-o șa și am iscălit așa.