Bistriţa în poeziile lui Alexandru Cristian Miloş, Cetăţean de onoare 2014

Liceul

 

 

O amintire vine şi ne-ntreabă,

Ce fortăreaţă Albă-a Luminii

Stăruie-n legende?

Ea are trepte multe,

Pe ele,

Elevii Stelelor şi-a Lunii,

Profesorii şi noi

Scriem Extemporale,

Ne minunăm de ora 8

Când coridoarele învie

Şi plopii par înalţi cât Cerul,

Aşa în uniformă de adolescent,

Iubirea rămâne, mereu, trează !

Ce a rămas în mine, ce a plecat ?

într-un penar ascuns, îmi ard tristeţea,

Dar n-am uitat,

Surâd de bucurie,

Am să înalţ

Oraş de Soare,

Simplu, matematic: şi măreţ,

Când Cosmic, Timpul,

Chiar el trece şi se-ntreabă

în Zbor, la un Liceu cu

Zeii-mi sufleteşti!

 

 

În casa lui Andrei Mureşanu

 

Poetul are patria sa.

Un ţinut în formă de inimă

Cu văi, cu mame, dealuri, furnale şi cartiere albe

Unde cuvântul liber şi puternic e

Trimis să schimbe lumea.

Omule, te îndeamnă să înalţi Tricolorul

O revoluţie a binelui ce nu se termină nicicând.

Ciocârlia visând cu norii.

în munţi străbunii ard fluiere vechi, cosmice.

Poetul are patria sa.

Se ştie că istoria îl iubeşte ca pe un fiu.

Pe aeroporturi şi pe solarele planşe ale zilei

Copiii au soare în ochi.

Aşa gândesc şi intru în casa lui Andrei Mureşanu,

Ea ne aparţine.

Mă întâmpină flăcările din "Deşteaptă-te române",

Fotografii de familie, lecţii de virtute, documente de epocă

Facsimile, mobilier respirând din 1848

Şi multe ferestre izbucnind spre lumină.

Aşa gândesc şi intru.

 

 

 

Cel mai bun chitarist al oraşului

 

 

Cel mai bun chitarist al oraşului, Sfechiş

Si-a  vândut chitara şi s-a apucat de yoga,

Cândva am cunoscut o seamă de băieţi şi fete zdravene.

Dansatori de shake, cu inimile ca dimineţile bistritene,

Cândva parcul era aeroportul pe care ne lansam visele,

Pe care ne duelam ca nişte

Cavaleri romantici pentru o pereche de buze dulci,

Pe care sorbeam cu nesaţ, serile de dans,

Fumul poştei la un chiştoc

Şi auzeam ultimele bancuri

Era  in jurul anilor 70 şi ne iubeam fără ceasuri pe mâini

Şi Beatlles-ii erau Luna şi covorul nostru zburător,

O seamă de băieţi şi fete zdravene.

Dansatori de shake,

Cu inimile ca dimineţile bistriţene.

Vremea aceea să fi apus ?!

Cel mai bun chitarist al oraşului,  Sfechiş

Şi-a vândut chitara şi s-a apucat de yoga.

 

 

 

în turn cu ceas

 

în turn cu ceas şi palidă lumină

Iubire din iubire cum se-îmbină

Stau mulţi străjeri şi-o orgă ce suspină,

Sfetnic mi-e înălţimea lui din umbră

Poarta-i luminată ce îmi cuvîntă-n urmă

Ascult în alte veacuri bătăile celeste

Văd, fratele meu alb, pe luminate creste

F-o-întindere de vieţi pe zidurile groase

Pe fiecare, oameni visîndu-şi, aici, case,

Neospitalier ca timpul, ciudat ca Babilonul

Te-îndeamnă să rupi cerul şi să treci Rubiconul,

Parcă e un destin uitat, demult, de lume

Care nici nu există decît prin morţi postume,

Îl simt bolnav şi singur şi părăsit de toţi

Pe fruntea lui de piatră, stelele-s ochi de morţi

Îl îngrijesc copil, apoi bătrîn, de vînt,

Şi el cu vocea-i gravă mă-învaţă greul cînt

Al zărilor străpunse mereu către un Soare,

Turnul cu fire albe din aripi de cocoare,

Păzesc cu viaţa-mi ceasu-i, mereu să fie-întors

Zbor ca profeţii vechi prin ceruri, cu folos,

Lumina mă cuprinde, albind Cosmicul os!

 

 

 

Bulevardul cu tei

 

E bulevardul verde-n vîrf de tei

Şi-n flori de tei, înalt-mirositoare,

Linia dreaptă-a Paradisului cînd vrei

Să duci în mîini, iubiri venind din Soare!

 

E primăvară-n ziua străbătută

Şi-n noaptea străbătută ca o veghe,

îndrăgostiţii, paşii, ţi-i ascultă

Uneşti Cuvintele, găsind, pereche!

 

E-un rîu al tinereţii, fără margini,

Curgînd prin viaţa-ţi, lung, învietor,

Vezi, bulevardul focurilor-patimi

Ascunde-n el tainic, ceresc izvor!

 

Şi-o muzică ascunde neînţeleasă

Decît în ceasuri singure, tîrzii,

Cînd parcă viaţa ta e o mireasă

Urcînd văzduhu-n valuri albăstrii!

 

Alt timp respiri trecînd prin timpuri,

Tînăr mereu, cu teii, lumină, la rever,

E bulevardul plin de-ascunse-Olimpuri,

Aici, eu vreau Iubirii, să te cer!

 

 

 

 

 

 

 

La cascadă

 

Patricienilor Bistriţei

 

E vară. Din nou gîndurile-mi pleacă hoinare

Şi eu pe urma lor caut locurile unde apa sub sălcii

Tinere mai păstrează veselia băii, iubirii şi a bronzului

Cu care tăceam în ciudă iernilor ce veneau.

Băieţi şi fete tinere, pe biciclete ori pe jos băteam în

Soarele auriu drumul de lângă Creasta Cocoşului,

împroşcînd timpul cu stropii clipei.

Furînd căpşuni de sub gardul înalt.

Oraşul cu turn ne măsura bucuria de a fi prieteni.

Mingea sărea în aer ca o gîză ştrengară, iar sarea de pe

Trupuri devenea veşnicie. În bazinul mare o femeie învăţa

Să înoate, la turbină îşi bălăceau picioarele oameni cu

Părul cărunt. Şi copiii. Aici apa era potrivită.

Cei curajoşi din cale afară săreau în lac unde amintirile

Erau mai adânci.

Locul se numea LA CASCADĂ.

Nu l-am uitat nici azi, cu după-amiezele lungi cînd ne

întorceam acasă, unde mama încălzea laptele, cu burţile

Bolborosind în gol şi totuşi atît de plini de raze

Şi seri de dans.

E vară. Din nou gîndurile-mi pleacă hoinare, întîia fată

Sărutată sub soare, prin grîul ce creşte acum pe malurile

Abrupte, chitara o iau sub braţ în apa ce nu mă minte

Arunc frunza albă a anilor, furtunile lor.

Ca altădată.

Soare. Vară. 

Ca altădată.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Oraşul Regal

 

 

Regele Carol al II –lea a locuit

În Bistriţa, pe str. Al. Odobescu

Lîngă Catedrală.

În Casa Regală.

A  lăsat, se pare urmaşi –

Spirit tipărit în Cărţi

Şi aur bancar trecător.

Poate, de aceea

Casa lui Carol al II-lea

A fost pe rând, gazda

Băncii Naţionale Române

Şi a Bibliotecii Cetăţenilor Cititori

În Viitor

Şi, astfel, mai ales în Stele!

 

 

Sugălete

 

 

                        Pe Sugălete trec-mereu

                        Ca prin mai multele noastre vieţi

La fiecare Arcă a Timpului

Stau la timonă

Ca un adevărat Căpitan Stelar.

Şi de aceea cu muzica greierilor tereştrii –

A trebuit să iau numeroase  Înfăţişări.

Şi totuşi, cine vrea şi poate-ne recunoaşte.

Construcţia lor geometrică e o

Coloană a Infinitului pe orizontală

Şi în complexitatea Multiversului.

De atâtea vieţi-vă scriu şi vă spun

Că Viaţa Omului Albastru din Cer –

Adică a noastră-

E un calcul astronomic uriaş

Mereu – în mişcare-zbor-al

Viitorului Orizont!

 

 

 

 

                            Platanii

 

Platanii, prietenii mei americani,

Străjuind Biserica Evanghelică

De sute de ani-

O, de ne-ar putea povesti!...

Despre

Şiruri de Generaţii

De copii, femei şi bărbaţi

Ce au semnat în cartea de Onoare a Timpului

Astfel ni s-ar mai potoli setea de

Absolut

Şi bucuria-tristeţea

Unui Călător

Prin Timpuri şi Vieţi.

Români, saşi, evrei, maghiari

Intrând şi ieşind din ceţuri.

Dar ei, platanii-tac şi foşnesc tainic

În vântul istoriei.

Un Alfabet Astral ce trebuie, mereu

Să îl Cuvântăm!

 

 

Schullervald

 

                        Trecător-zburător printre copacii bătrâni

Ai Bistriţei-

Aud un clopoţel misterios prin nori…

Deodată, în infraroşu şi paranormal-

Văd, ieşind din trupul zeilor vegetali

Rânduri, rânduri-generaţii

De elevi de Lumină parcă

Dintr-o Şcoală Astrală

Pe un tablou de absolvire întrezăresc şi chipul meu.

Doar cei treziţi au un al Treilea Ochi

Ei pot distinge pe elevii şi profesorii albi.

Numiţi într-un catalog nins cu stele,

Câteodată căzătoare

Dar care cu Chip Omenesc

Vor străluci-iarăşi

În infinitul Cerului.

Cetăţeni ai Cosmosului-

Educaţia Cosmică continuă!

 

 

 

 

 

                                  Prietenul Parc

 

Primarului Municipiului Bistrita dnul Ovidiu Teodor Creţu

 

În parc cad Frunze ruginii de toamnă,

Îmi place să păşesc prin sufletul lor

Trezindu-le foşnetul

Pe o bancă târzie, cu ani în urmă

Mi-am uitat romanul de dragoste – deschis la un nume.

Era ca şi azi, Septembrie – zburau sfioşii

Fluturi, furioase maşini goneau pe marginea sa

Din crengi curbate vechi statui şi buburuze şi copii

Aşteptau venirea zăpezilor pe aripi de vulturi albi –

Îmi vine să-ţi spun: - Ce mai faci, bătrâne?

Zile şi nopţi petrecute împreună, mi-ar da dreptul

Să te întreb aşa şi tu, tu parcule – să îmi răspunzi la fel.

În parc cad Frunze. În parc fanfare a plecat demult, cu tinereţea.

Ştiu, ar trebui să mă plimb din nou pe aleile tale,

Ştiu n-ar trebui să fiu atât de nostalgic –

Dar două veveriţe singuratice, acum,

Ronţăie alunele Timpului.