Aşa de aproape de Victor Rebengiuc…

A fost şi Victor Rebengiuc, după A.G. Weinberger…A fost o săptămână aşa frumoasă, cu oameni maturi, interesanţi. Printre muzică, teatru, cântări în pub-uri, cafenele, poveşti, am regăsit elemente de înţelepciune, pe care nu le-am întâlnit decât în cărţi.

Marţi seara. Ultima seară de Bistriţa Studfest. Sinagogă. În rolul principal – Victor Rebengiuc. Parteneri: artiştii Bianca Manoleanu şi Remus Manoleanu.

Un eveniment atât de aşteptat. O seară de muzică şi poezie: Enescu şi generaţia sa – Despre iubire…

Cu toate că mi-am propus să ajung mai repede, măcar cu un sfert de oră înainte, nu am reuşit nici de data asta, şi am ajuns pe ultima sută de metri, şi iarăşi m-am întâlnit la intrare cu domnul Gavril Ţărmure. Sala era plină. Dacă de obicei, mă aşez undeva în spate sau undeva mai pe margine, am locurile şi superstiţiile mele, de data aceasta, am ales primul rând. Să văd, să mă bucur, să simt, să fiu mai aproape de Victor Rebengiuc.

Ce aş putea spune eu în plus despre actorul Victor Rebengiuc. Doar că e cunoscut şi ca un om activ social şi politic. Se implică, se aprinde, ia atitudine, chiar dacă în ultimul timp mărturiseşte că nu mai are înţelepciuni de mărturisit. Rămâne actorul care la Revoluţie a apărut la TVR cu un sul de hârtie igienică cu care să se şteargă la gură cei care au mâncat rahat în regimul lui Ceauşescu. Dar, înainte de toate acestea, e Apostol Bologa, e Ilie Moromete, e Richard al II-lea…exemplele pot continua. E actorul drag regizorului Liviu Ciulei.

Marţi seara, toţi cei prezenţi la Sinagogă au avut şansa să se bucure de Victor Rebengiuc. A urcat timid pe scenă, alături de alţi doi artişti: Remus Manoleanu şi Bianca Manoleanu. Toată sala îl fixa cu privirea. A început să recite. A început cu Verlaine. Apoi muzică. George Enescu – Dedicaţie. Un Remus Manoleanu şi un pian. O Bianca Manoleanu şi o voce sensibilă.

Pe scenă erau trei artişti şi multă liniştite. Linişte pe scenă. Linişte în sală. M-am uitat la Victor Rebengiuc, câteva clipe, impunându-mi să nu rămân fixată cu privirea…Victor Rebengiuc, la 78 de ani, e un actor în formă, un bărbat robust. Şi, mai ales vocea… După mine, Victor Rebengiuc poate să citească şi o etichetă de pe un ambalaj, tot colosal e…şi imprevizibil.

A renunţat la un stativ, care îl încurca mai mult, şi a continuat să ne ajute pe noi spectatorii să înţelegem mai bine versurile de dragoste ale unor poeţi cunoscuţi, să ne înţelegem mai bine.

A fost ajutat în acest demers de prietenii lui Bianca şi Remus Manoleanu. Ascultând muzica lui Sergei Prokofiev- Cântece fără cuvinte mi-am dat seama, din nou, ce bune sunt tăcerile…uneori. Şi a venit Rebengiuc cu una dintre poeziile mele dragi: De-abia plecaseşi, Tudor Arghezi.

A trecut aşa repede…şi a venit finalul. Mulţi m-au întrebat: Cum a fost? Nu am ştiut ce să răspund imediat. Eram încă aproape de spectacol, de Victor Rebengiuc. Ştiu doar că aş fi preferat să stea mai mult pe scenă, spectacolul să dureze mai mult.

Dar după un bis, s-a terminat. Ne-am ridicat în picioare. Am început să aplaudăm. Nu a venit singur la aplauze…A împărţit bucuria ca un mare artist cu ceilalţi doi colegi de scenă.

Deci, cum a fost la Victor Rebengiuc? Ştiu sigur, că nu voi uita experienţa asta…că la un bilanţ personal, sigur bifez şi ziua de marţi, 18 octombrie 2011.

Unii înţeleg, alţii nu. Nu stau să conving pe nimeni pe nimic.

A fost o săptămână în care am trecut pe lângă marele nimicuri. Mă amuză, acesta e cuvântul potrivit cum unii trăiesc în clopotul lor de sticlă. Ei şi treburile lor importante. Ei nu au timp să scrie despre culturalele astea, nu au timp să asculte o muzică bună, nu au chef de lecţii, de parcă le-ar ţine cineva, ei salvatorii naţiunii...

Mă amuză cum ieşi din turmă, cum încep unii să dea cu pietre.

Mă amuză cum unii îşi prioritizează viaţa contra intereselor proprii numai de dragul de a trăi cu himera că ei pun ţara la cale, că îi ascultă cineva, că îi remarcă oricine… E atâta vanitate în joc…

Ajung să creadă, îmbătaţi de ochii aţintiţi asupra lor, şi ăştia din cauză de interes reciproc, că chiar contează în toată această schemă! Discuţii sterile despre te miri ce, băgări în seamă care consolidează nimicul. Vorbe şi atât.

În schimb, o seară cu Victor Rebengiuc nu ţi-o poate lua nimeni…

Iată ce spunea Victor Rebengiuc într-un interviu acordat revistei Esquire:

,,Oamenii iubesc teatrul. Teatrul e ca să fie iubit. Există pentru că are suportul acesta de dragoste, de ataşament, de interes din partea publicului”.

,,Ai nevoie de îndrumare, de cineva care să contorizeze paşii pe care-i faci în desăvârşirea ta. Aşa, dacă te mulţumeşti cu puţin, eşti fericit, şi nenorocit în acelaşi timp, pentru că te termini”.

,,Invidia mea este creativă. Eu îmi doresc să ajung la nivelul unui partener de joc, nu să îl cobor la nivelul meu. Cum se-ntâmplă în sport, sunt fericiţi când au de jucat cu o echipă mare şi sunt bolnavi jumătate, se gândesc: Las că-i batem. Păi să-i baţi când sunt toţi! Care e satisfacţia? E o minciună, te minţi”.

,,În momentul de faţă nu mă mai interesează ce se întâmplă în jurul meu. Mi-am pierdut orice speranţă în legătură cu ce aşteptam eu să se întâmple cu ţara asta”.

,,De mic am fost nebun. Nu-i o chestie care mi-a venit aşa. Am fost învăţat să spun adevărul. Nu ştiu să mint, nu ştiu. Mă demasc imediat. Am încercat, dar nu mi-a reuşit niciodată”.

,,Nu refuz roluri mici, dacă sunt ofertante. Un moment, dacă poţi să faci ceva, e bun. Nu vreau să joc neapărat roluri mari, principale”.

,,Să mă-ngroape, să mă ardă, ce-mi fac, şi a doua zi să apară în ziare că dom’le a murit. La revedere. Asta e. Nu mai contaţi pe el. Eu n-am nevoie de spectacole în viaţa de toate zilele, asta mă enervează”.

,,Nu se poate fără emoţii. Te gândeşti că te arunci …o singură dată m-am aruncat de pe o trambulină în apă şi cam acelaşi sentiment îl am înainte de o premieră, mai ales.”.