Apofazele Naşterii Domnului

Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian

Apofaza implică inefabilul, neputinţa de a descrie în cuvinte, concepte umane, o anumită realitate. Orice realitate, de fapt, inclusiv cea fizică, are o dimensiune apofatică. În cadrul realităţii fizice, orice lucru are aspectul văzut şi cel nevăzut, forma şi esenţa, trup şi suflet pentru a ne exprima metaforic. Aşadar dimensiunea interioară nu poate fi prinsă în cuvinte, e apofatică.
Cu atât mai mult însă vorbim de apofază când ne referim la realităţi metafizice, transcendente, cum , de pildă, Dumnezeu. Deşi putem, datorită revelaţiei divine şi logicii umane, spune că Dumnezeu este bun, drept, milostiv, adevăr suprem, ş.a.m.d. totuşi prin această descriere catafatică, prin aceste calificative nu am spus prea mult despre Dumnezeu; de aceea se recurge la descrierea Sa în cuvinte care implică şi indică negaţia: Dumnezeu este infinit, necuprins, indescriptibil, nemuritor, etc.
Naşterea Domnului este şi ea un eveniment care poate fi descris în cuvinte (catafatic) şi care totodată nu poate fi descris în cuvinte, apofatic.
În această meditaţie ne interesează dimensiunile apofatice ale marelui eveniment al întrupării Fiului lui Dumnezeu, Logosul divin, în istoria omenirii.
Iată câteva din aceste apofaze:
1. Că Dumnezeu “atât de mult a iubit lumea încât pe unicul Său Fiu l-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3, 16) şi, că iubirea lui Dumnezeu pentru om este motivul întrupării, ştim din revelaţia nou-testamentară. Dar de ce a iubit sau iubeşte Dumnezeu pe om atât de mult, nu ştim; orice am spune este insuficient. Nici mintea nu poate pricepe, ca atare nu poate oferi un răspuns satisfăcător şi cuprinzator, deci nici cuvintele nu pot exprima taina.
Deja în Vechiul Testament psalmistul se mira de marea şi deosebita atenţie pe care Dumnezeu o dă omului: “ce este omul că-ţi aminteşti de el, sau fiul omului că-l cercetezi?” (Ps. 8, 4).
După o frumoasă expresie din cântările liturgice, “a pricepe (spune) mintea nu poate”.
2. Că Logosul divin s-a întrupat în istorie ştim şi acceptăm prin credinţă. Dar cum Cuvântul divin se face trup omenesc, nu ştim, “a spune mintea nu poate”, deşi ştim că “ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27).
3. Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos din Sf. Fecioară Maria e un fapt istoric, prezis de profetul Isaia: “Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi va chema numele lui Emanuel” (7, 14); faptul Naşterii logic este inexplicabil, dar e acceptat prin credinţă.
Cum însă se petrece acest lucru, “a pricepe mintea nu poate”, şi atunci răspunsul, incomplet, este legat de atotputernicia lui Dumnezeu.
4. De ce Împăratul cerurilor s-a născut într-un grajd de animale, negăsindu-se loc în altă parte şi de ce Fecioara Maria a trebuit să nască chiar în timpul recensământului şi nu înainte, sau după, pentru ca Naşterea să nu se petreacă în asemenea condiţii, “a pricepe mintea nu poate”.
5. Cum au citit magii în stelele/steaua de pe cer că undeva departe se naşte un împărat altfel decât toţi împăraţii, ca să pornească la un drum lung, nu ştiau ei cât de lung va fi şi unde va fi capătul, aducând daruri împărăteşti, “a pricepe mintea nu poate”.
6. Cum de nu a rânduit Dumnezeu un alt mod ca pruncul Iisus să nu fie găsit de Irod fără sacrificarea miilor de prunci ucişi de el, “a pricepe mintea nu poate”.
Bineînţeles ca apofazele Naşterii se continuă în toate etapele vieţii Mântuitorului Hristos născut “pentru noi şi pentru a noastră mîntuire”, cum spunem în Simbolul credinţei.
Stăm cu logica înfrântă şi fără de cuvânt înaintea marii minuni a Naşterii Domnului, şi acolo unde raţiunea nu-şi găseşte locul şi nu pătrunde, intră doxologia şi închinarea.
Smeriţi şi încărcaţi cu daruri ca magii, uimiţi ca păstorii şi slăvitori ca îngerii, aşa mergem şi noi să-L întâmpinăm pe Cel ce a venit în lume, cum frumos spune colinda, “să se nască şi să crească, să ne mântuiască.”

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5