Apel la meditaţie

Pietrele cu care Suzana Deac şi-a zidit volumul de versuri „Meteora”,seamănă cu o prăbuşire dirijată spre tine,apoi controlată de aşa manieră,încât să nu-ţi strivească decât iluziile.Bine este ca la o a doua lectură să nu te confunzi cu ele,altfel devii o fantomă insomniacă,lugubră,care aşteaptă zorile cu nasul strivit de geam,întrucât doar ele ţi-ar mai putea da,cu împrumut,o speranţă.

La început,m-am enervat,crezând că unele poeme îmi sunt adresate (mie,cu precădere) şi că nu întâmplarea a făcut să mă confrunt cu arhitectura acestei cărţi,construcţie nouă cu pietre vechi,albe,negre,colţuroase,aparent stabile,dar săpate,la origini,de valuri,de timpi şi de unităţi de măsură pe care cuvintele nu le mai au,nici disperarea.Apoi,mi-am amintit că nu mă cunoaşte şi am recitit poemele cu aerul unuia care n-are nici un amestec în „sentimentele colective”.

Este mai bine să te iubească o astfel de femeie pentru ce nu eşti, decât să te urască pentru ceea ce eşti,pentru că ea ştie să facă din neajunsuri lucruri indispensabile,ştie să-ţi poarte mâna peste semnele care se adresează orbilor,peste plăgi neterminate,dacă tot nu mai încetezi să loveşti, „rege al momentului”,… „Ajută,Doamne,să iasă la lumină” cuvântul nerostit,cuvântul nescris,acela care s-a ascuns în tăcerea pietrei,încă de la facerea lumii,acela prin care lumina s-a făcut şi s-a făcut lumină. „Dacă primul a fost cuvântul/Unde a fost iubirea/Dacă iubirea nu e pe primul loc/Înaintează agresivitatea/Care loveşte cu pumnul,cu gândul sau cuvântul/În celălalt.”

Greu de atins clapele muzicii după care dansează „strigoii” pe care i-a poftit la nuntă!Iubeşte prudent,confuz „…eu aici,/tu,sigur pe tine şi pe oameni,singur totuşi…”,nimic pâna la capăt,nestatornic,îşi abandonează tristeţile pe treptele unui destin incert,apoi aleargă râzând,decoltată,goală,desculţă,pe trotuarul rece,printre oameni grăbiţi,reci şi ei,ca asfaltul unde sigur va trece neobservată,pentru că, „în lumea bărbaţilor”, femeia este „doar o pată de culoare”, „…transparentă,suavă/Fără consistenţă.”

Trăieşte într-o neobosită şi nesfârşita aşteptare,târând plagile lumii în locuri ferite,uzând de chirurgii complicate spre vindecare,strigă după ajutor şi mereu ecoul,doar ecoul îi răspunde,lovind-o în creştet ca un bumerang. „…prezentul este zeflemist/şi îţi râde în nas/prezentul nu te ia în seamă/şi dragostea trece/ca şi atunci când te plimbi fără gânduri/şi speranţe pe aleea vieţii…”; „aştept oare ce?/aştept o creangă întinsă unui animal cu generozitate…”.

Poezia Suzanei Deac este profund filozofică,socială,restrânsă impeceptibil la drama unui copil abandonat pe străzile unei lumi decadente,lume care rânjeşte diabolic,prin hublouri,deznădejdii şi oricărui strigăt de spaimă sau de durere.Lumea care a abandonat-o,care a osândit-o la o existenţă spectrală,irosind-o pe traiectorii scurte,domestice,adaptate unui mecanism schizofrenic,sociopat,avea să-i răpească şi cea mai mică umbră de încredere în fiinţa umană,ea însăşi suspectându-se de ineluctabile infirmităţi.Dar nu renunţă,nici chiar în faţa celui mai josnic abandon,pentru că este şi trebuie să fie puternică: „şi mă voi duce mai departe şi fără tine/mă voi duce mai departe pentru alţii/şi pentru mine/drumul e sfânt împietrit cu credinţa/omului obişnuit/vreau să izbândesc contrar aşteptărilor/pentru izbăvirea tuturor/şi a celor puternici în slăbiciunile lor”.

Se trezeşte singură într-un pustiu fără margini,unde vântul sapă riduri pe dune mari de nisip şi tulbură cerul în nuanţe gălbui. „Pustietatea răcneşte,dunele se transformă în puterea vântului/Dispar esenţele umane în misterul deşertului/…Dintr-un fir de praf îţi cresc aripi până la cer…”De-acolo, „aştepţi eternitatea” ,devii mai lucid,pentru că zborul nu mai are obstacole,trăieşti „şi gândeşti prin alţii…” „Sensul tău nu se pierde,te duc departe culorile pictate de tine”.Dar vai!, „Parcă apune soarele/O neputinţă de a lumina în viaţă umbrele…”, „ …grânele îţi ciufulesc amintirile…”,aburul pâinii şi nesfârşitele valuri de grâu dispar în strigătul bufniţei,ca un copil în întuneric: „Minciuna?Element tradiţional/În toate cusăturile şi ţesăturile expuse sau ascunse/Creativitatea umană şi-a greşit direcţia.” O prăpastie,un hău ne înghite speranţele ca pe nişte păsări oarbe de noapte,lilieci legănaţi în închipuiri deşarte ce se izbesc de porţile hadesului,aidoma unor cimpoaie sparte,armonici umflate de vântul entităţilor spânzurate pe la răscruci.

Suzana Deac este,mai mult decât toate acestea,un vizionar,un oracol,dacă vreţi,şi o inepuizabilă sursă de inspiraţie.Cu greu i-ar putea păpa coliva vreun „filozof” , dacă şi-ar pune mintea să răstoarne miturile care ne separă de miracolul inspiraţiei divine.Deschide o poartă,dar ezită,repetând gestul,ca cineva care,isprăvindu-şi detenţa,priveşte lumina ca pe o farsă şi se întoarce în clarul ei obscur,de teama grijii pentru cei cu penitenţa pe viaţă,fără să ştie că aceştia n-ar privi nici măcar o clipă în urmă.

Dacă Suzana Deac a plecat acasă cu săracia acelor câteva clipe în care am vorbit despre poezia ei,vreau să ştie că,ori de câte ori o văd,îmi amintesc de ea,o voce stranie dintr-un trecut îndepărtat,mă urmăreşte ca respiraţia unui cerb hăituit: „De ce ai băut din urma unui animal/Ca să te pierzi în pădure pentru cuvântări grele.” Aceste două versuri,scrise în aburul ferestrei care dă spre apus,au conotaţii şi rezonanţe pe care nici măcar autoarea nu le bănuieşte.Acesta este miracolul sau oracolul celor mai intime trăiri ale ei şi osânda la care te supune poezia,când te laşi purtat de iureşul ei spre alţii.

Dacă această poetă,această prozatoare,această prăbuşire dirijată,parcă,de entităţi celeste spre poarta unui paradis abandonat,te-ar trimite,cu eleganţa stilului ei,la dracu’,primul gest ar fi să-i asculţi îndemnul.Credeam că s-a lăsat cucerită de frumuseţea limbii române,dar acum ştiu că ea a cucerit această limbă.

Vă mulţumesc,doamnă Deac Suzana,că scrieţi toate aceste lucruri în singura limbă în care m-am deprins,uneori,să trăiesc emoţii autentice.

Ioan Pop,preşedintele PRM Filiala Municipiului Bistriţa