Amintiri şi speranţe

Ca om trecut bine de tinereţe, îmi trec prin minte, mai ales în nopţile în care somnul este mai redus ca durată, tot felul de amintiri din cuprinsul anilor care s-au scurs. Recent, am avut ocazia să depăn amintiri alături de fostul meu coleg din anii studenţiei, Gh. Diaconu, azi profesor de istorie-geografie la Şcoala Gimnazială Suliţa din jud. Botoşani, pe care nu l-am mai văzut de 40 de ani. Mi-a dat de veste că trece prin Bistriţa în drumul lui spre Deva, aşa că nu am rata ocazia de a ne întâlni. A fost chiar emoţionant să te revezi după atâţia ani, l-am condus în partea istorică a oraşului rămasă din perioada de prosperitate medievală, de care el a fost impresionat, apoi ne-am aşezat la masă într-un local pentru a putea să conversăm în linişte.
Am ajuns la concluzia că din punct de vedere fizic suntem în scădere datorită trecerii anilor (avem 62 de ani), din punct de vedere al cunoştinţelor generale, al orizontului geografic şi istoric am progresat foarte mult, adăugând noi valenţe ce se materializează în activitatea didactică şi de management instituţional. Alt domeniu în care am crescut este credinţa, am constatat că am urcat câteva trepte din scara imaginată de ilustrul teolog I. Scăraru şi că avem speranţa că o să mai urcăm dacă viaţa nu se sfârşeşte repede. Omul, suprema fiinţă de pe planeta Pământ, mai poate avea speranţa că sfârşitul vieţii fizice poate fi un început pentru o altă viaţă în care predomină spiritul, viaţă care ne este deocamdată necunoscută, poate şi pentru faptul că ea nu se bazează pe materie, la care noi ne raportăm tot timpul. Aşa stând lucrurile, ne-am înţeles noi că ar fi posibil să ne mai întâlnim tot peste… 40 de ani… pe CASSIOPEEA…., poate atunci o să avem la dispoziţie o… eternitate… ce se măsoară cu alte unităţi de timp.