160 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI SPIRU HARET

In pleiada de personalităţi luminate ale istoriei naţionale, care rămân peste timp modele vii de acţiune , un loc aparte revine lui Spiru Haret. S-a născut la 15 februarie 1851 la Iaşi şi a devenit profesor, luându-şi doctoratul la Paris, unde a obţinut două licenţe, în fizică şi matematică.

Nu şi-a părăsit ţara, deşi ar fi putut s-o facă, a rămas s-o slujească cu dragoste până la sfârştul vieţii. În 1878 intră în învăţământ ca profesor, iar un an mai târziu este ales membru al Academiei Române. După ce este câţiva ani funcţionar superior în sfera învăţământului, inspectează şcoli şi face rapoarte, prezidează comisii de examene şi cunoaşte viaţa dascălilor.

În trei etape- din1897 până în 1910- a fost ministru al instrucţiei publice şi cultelor, perioadă în care a reorganizat întregul învăţământ românesc, punându-şi în aplicare legile elaborate : Legea învăţământului primar normal, Legea învăţământului secundar şi superior, Legea învăţământului profesional, a înfiinţat şcoli şi este ctitorul primei grădiniţe din România.

El s-a devotat cu totul şcolii şi a avut marea înţelepciune de a şti să se facă tolerat de morala epocii pentru a-şi trece realizările. A fost un adevărat apostol, dar fără să facă vreodată caz de apostolatul său. Mare prin simplitatea felului său de a fi, Spiru Haret a reuşit să-şi găsească colaboratori admirabili şi să fie necontenit înconjurat de încrederea lor. În guvern era stimat şi preţuit de toţi colegii. Niciodată nu refuza vreun serviciu pentru cineva, iar atunci când nu era posibil să-l rezolve îşi cerea scuze la modul cel mai sincer. Modest în pretenţiile sale, la guvern sau în afara lui, rămânea acelaşi om.

Prin opera sa, dar şi prin felul său de a fi , a creat un adevărat curent numit ,,haretism’’. Esenţa lui a constat în introducerea factorului cultural şi economic în masa poporului român, adică la sate, servindu-se pentru aceasta, în primul rând de învăţători. Metodele folosite de Haret nu sunt extraordinare, dar sunt luate din arsenalul vremii şi aplicate la realităţile practice.

Din corespondeţa lui deosebit de bogată, reiese că şi-a făcut din ea o punte de legătură cu lumea dascălilor, şi nu numai. A avut îndemnul inimii să răspundă fiecărui învăţător care i se adresa. Răspundea cu,, domnule învăţător’’ şi încheia cu,,al dumitale devotat’’. E lesne de înţeles ce simţea învăţătorul căruia i se adresa astfel. Îi dădea impresia că e un om util societăţii. Aveau acest sentiment şi cei care nu-i scriau, dar ştiau că el este acela care se interesează de ei şi de munca lor.

Spiru Haret considera că ministrul este dator să fie cel mai aproape de oameni.Să le dea sfaturi, să-i îndemne la o adevărată muncă, să-i certe atunci când greşesc, dar mai ales să-i ajute. Avea încredere în ei şi ştia să-i facă colaboratori, dându-le demnitatea de care aveau nevoie. El a transformat învăţătorul în educator şi pe unii chiar în apostoli.

Spirit democratic, patriot profund şi un bun cunoscător al realităţii din învăţământ, el a înţeles şi a structurat şcoala ca pe un organism necesar nevoilor vieţii sociale, a intuit ca nimeni altul raportul dintre şcoală şi societate, evoluţia acestei instituţii fiind continuu influenţată de schimbările produse în societate, iar aceasta, la rândul său,de şcoală care este mereu chemată să o servească.

Principiile care au stat la baza operei sale de reformator al învăţământului modern sunt valabile şi în zilele noastre. Din păcate, nu toate sunt puse în practică. Se aleargă după sisteme şi practici străine, se caută forme lipsite de fond care nu corespund condiţiilor noastre concrete şi toate, numai de dragul lumii europene.

Mintea clarvăzătoare a lui Haret şi-a pus amprenta asupra întregului nostru învăţământ, de la cel primar până la cel superior. Şcoala, aşa cum a organizat-o el a fost factorul de căpetenie în pregătirea sufletească a generaţiilor care aveau să înfăptuiască unitatea naţională. El n-a avut bucuria să trăiască acest eveniment pentru că se stinge în anul 1912, dar rămâne marele ctitor care şi-a dăruit viaţa ca exemplu şi numele ca epocă.