150 de ani de la nașterea lui George Coșbuc: DESCOPERIREA OPEREI

Aparent, poetul a fost un dezmierdat al posterității, consemnează în Colaje Mircea Zaciu. Aparent doar, căci, în realitate, argumentează universitarul clujean, Coșbuc e afirmat sentențios, “scos periodic din uitare cu prilejuri comemorative”, prin etichete convenționale sau exegeze grăbite. Opera poetului așteaptă o nouă lectură, înlăturând „tirania clișeelor” sau abordările sofistice. Un asemenea demers, al decenței critice, și tocmai prin aceasta al profuzimilor, propune Lucian Valea în volumul Coșbuc în căutarea universului liric: Mărturisim că n-am scris un singur rând seduși de goana după senzaționalul critic și că n-am urmărit nimic altceva decât creionarea unui profil modern al poeziei coșbuciene, așa cum ea însăși ni l-a sugerat, după repetate lecturi. Profil care să permită cititorului, modern și el, să-și depășească apatia și prejudecățile.
Este invocat, așadar, cititorul modern care să descopere opera coșbuciană în întregul ei, la fel profilul spiritual și intelectual al scriitorului, bine inițiat în literatura clasică latină și greacă, dar și în cea germană și română, având “o pasiune de savant în special pentru mitologie, precum și pentru problemele de limbă. E interesat de “psihologia popoarelor”, o disciplină nouă în epoca sa, producând el însuși comentarii asupra mentalităților poporului român prin intermediul unor proverbe ori al diverselor sărbători, obiceiuri și superstiții”. (v. Petru Poantă, Opera lui George Coșbuc)
În anul primirii în Academia Română, 1900, George Coșbuc era apreciat pentru erudiția sa, fiind considerat în mediul academic drept omul “învățat”, după cum reiese din mărturiile contemporanilor despre curiozitatea intelectuală a scriitorului. Când tălmăcește din sanscrită Sacontala este socotit, în traduceri, un virtuoz al condeiului, atribut extins și asupra paginilor sale de publicistică. Același spirit cultivat se manifestă în colajul publicistic din 1903, Dintr-ale neamului nostru, ce se deschide cu prezentarea Cântecului zorilor , în registrul însemnărilor de călătorie . Aflat într-un sat romînesc ( nu i se menționează numele), în casa unui învățător, scriitorul trăiește emoția poeziei și religiozității unui obicei de înmormântare, Cântecul zorilor, unic ca „fond și formă”, impresionant prin „misticismul vorbelor sale, prin concepția ciudată a lui”. Coșbuc descoperă accentele tragice din melodia „plângătoare” în vibrația luminii din răsăritul zilei (cerul abia începuse, la răsărit, să se facă alb), sugerând ambivalența viață-moarte; numind, de fapt, Cântecul zorilor, în finalul însemnărilor, un memento mori. Martorul descrie Cântecul, „nespus de jalnic”, simbioză elegiacă a bocetului și colindului, detaliind, apoi, pe ideea exegezei și a răspândirii ceremonialului, a mizanscenei lui. Textul Cântecului e interpretat alternativ de două coruri, fiecare cu nouă bocitoare, amintind de corul vechiului teatru grecesc și cuprinzând în “plângere” topografia locului, dealul și valea. Este de apreciat felul în care Coșbuc descoperă valorile literare ale obiceiului, simțind fără-de-oprirea acestuia ( să trăiască de-a pururi între noi) în frumusețea lui poetică. Din strofele și antistrofele cântate reține, ilustrând densitatea lirică a textului: “Unde-ați zăbovit, de n-ați înflorit și astă-dimineață ca ieri dimineață” sau “vidră lătrătoare, negru șoimuleț, vine marea mare, vine în tulburare, toată lumea-nspăimântând…” Percepția lui Coșbuc asupra valorii integratoare a Cântecului zorilor consună, în timp, cu ideatica unor cercetări reprezentative asupra producțiilor folclorice. În Folclor literar românesc, autorii numesc Cântecul zorilor piesa cu cea mai mare capacitate de conservare din suita ceremonială a înmormântării, o litanie, ce diminuează tragismul despărțirii dalbului pribeag de lumea luminată. George Coșbuc simte în Cântecul zorilor plânsul liniștit (“ dus așa de dulce și liniștit în plângere”), deosebindu-se de bocetul care de multe ori e “furios” în exprimarea durerii. De asemenea, Coșbuc remarcă ceea ce vor accentua cercetătorii de mai târziu, frumusețea echilibrată a poemului, amintind de “construcțiile clasice”.
Erudiția și putere intuitivă coșbuciană apar și în alte pagini de publicistică: Legendele mănăstirilor noastre, Făt-Frumos al nostru și pasărea Fenix, Legea din bătrâni, Nașterea proverbiilor, Descântecul, Colindele noastre, Pentru limba românească, Un capitol din demonologia poporului român, Baladele poporale.
Valentin Marica

În imagine:
Scriitori la Statuia lui George Coșbuc din Năsăud