Vasile V. Filip: Școlile prin care a trecut Aurel Rău

La aproape 93 de ani (n. 9 nov. 1930), Aurel Rău a prefirat nu o epocă, ci – după propria-i mărturisire (într-un interviu din 2011, la Bistrița) – patru; care – toate – l-au „zguduit” și l-au făcut să deschidă larg ochii spre lume, ca tot atâtea dimineți cu soare nou, în care mama ți-ar spune „Scoală, duglișule, ori iar vrei să te pupe și să te spurce cucul arminesc!”. Prima – un capăt de epocă interbelică, de prin anii ’36-’40, când „începusem să cam știu ce se petrecea în jurul meu”. A doua – sub „stăpânirea ungurilor”, dintre ’40 și ’44, care, contrar atâtor elemente de senzație ulterioare, „n-a fost atât de dură”. La finele acesteia, acasă, la Josenii Bârgăului, „frontul a trecut prin curtea, casa și grădina mea” (dat fiind că un pod alăturat fusese anume distrus). A treia – cea a maximei agresivități a comunismului, din anii ’47-’65, când „eu nu știam că toți acei oameni de cultură [...] pe care-i admiram, din perioada interbelică, erau acum în închisori, băgați într-un laborator al morții, într-un alt Auschwitz”; și când, instinctiv, românii au apelat majoritar (ca, de altfel, în mai toată istoria lor) la „apărarea pasivă”, prin care autorul înțelege „conservarea etniei, crezând”. Ultima epocă ar fi cea contemporană, de dinainte și de după 1989, pe care toți o știm și care, poate, tocmai de aceea, n-a mai fost convertită literar, în proiectata tetralogie memorialistică, rămasă așadar o trilogie, sub tilul generic Spațiu și timp, cu volumele: Ochiul de acvilă (2011), Apărarea pasivă (2011) și Între două lumi (2013).

„Sunt un strigoi al cărui timp s-a prăbușit – concluzionează autorul în același interviu, în jurul vârstei de 80 de ani – timp aruncat la coș, precum apa din covată, dar cu copil cu tot.” Recuperarea copilului (în ambele sensuri, metaforic și propriu) ar fi, deci, marea miză a prozei memorialistice a lui Aurel Rău, mai ales că – rememorând – „nu dau nicăieri peste înțeleptul din psihologia mea, tot timpul dau peste copilul care am fost”. Sigur că nu o vârstă fizică e recuperată, ci oanume prospețime specifică a simțirii, o perpetuă mirare în receptarea lumii și o disponibilitate pentru „jocul” creativ. Căci „trecutul, încremenind, devine spațiu, iar spațiul, dănțuind, devine timp”, spune el într-una din prozele sale memorialistice, încă din 2000, întâmpinând genericul viitorului ciclu.

Ca fost dascăl, autorul acestei modeste evocări și-a propus să urmărească (precum într-un Bildungsroman) mai ales școlarizarea protagonistului (care vorbește despre sine la persoana a II-a, ca într-un sfat de taină cu sine însuși), la Josenii Bârgăului (ciclul primar), la Năsăud și Bistrița (ciclul gimnazial și liceal), la București (Școala de Literatură „Mihai Eminescu”) și la Cluj (ciclul universitatar). Altfel spus, și-a propus să reconstituie imaginea școlii unei școli pe care nu  nu a cunoscut-o direct. Numai că, pe de o parte, aș fi vrut să reconstitui în primul rând imaginea unei școli a locului (despre care, oricum, autorul vorbește cu preponderență); iar pe de altă parte, Aurel Rău este structural un poet, iar pentru un poet totul este semnificație, totul este „școală” și învățare. Așadar, dacă comentatorul și-a propus o selecție tematică, reductivă („spațiul tipografic” bate, în periodice „spațiul matrice”), autorul comentat l-a atras (precum apele adânci) spre începuturile formării sale, spre satul tradițional ca primă și fundamentală „școală”. Asta s-a întâmplat cel puțin în volumul Școli – un infinit (Editura Atos, 2000). Volum de care, ca etnolog și cercetător al satului tradițional (al cărui crepuscul l-am prins și eu, la începutul anilor 60), nu m-am mai putut desprinde, cu tot efortul la care te supune sintaxa alambicată a memoriaistului și stilul abundent metaforic, de extracție poetică.

Din primul capitol al mai sus amintiului volum, Să te joci (capitol în care memorialistul „se joacă” comentând o fotografie a părinților de prin 1923), aflăm că Aurel Rău s-a dezvoltat într-un mediu cu străbunici bărbați veniți de pe Câmpie (un Toader Chibulcutean, din Lumped) sau chiar din Macedonia (un Mihăilă Grec), mediu în care bărbații erau cei care „veneau” (ca-n basme), femeile fiind, simbolic vorbind, una cu Pământul-Mamă, întruchipând, așadar, autohtonia.

Sentimentul spațiului  (titlul altui capitol, anticipând genericul trilogiei) la acești strămoși, ca și la autorul-copil (perpetuu), emană din ochiul privitor, care-l centrează, și se desfășoară pe două axe „de coordonate”: una mică (N-S), și una mare (E-V) - după modelul Văii Bârgaielor, am putea zice – conturând ovalul unei elipse și iscând o întreagă salbă de toponime: „Muncele și Heleșteie, Poduri și Podireie, Coaste și După Coaste, Dealuri și După Dealuri, Strungi, Fețe, Secături, Zăpodii, Table, Dâmburi, Obreje, Râpe, Dosuri, Pripoare, Hologuri, Picioare, Capuri” (p. 32).

Urmând firul unei metaforice deveniri „școlare”, memorialistul își intitulează cel de-al doilea capitol Prima sală de clasă, dar vorbește nu despre clasă, ci despre casa tradițională și universul domestic, enumerând cu vădită plăcere vocabule regionale precum tușleni (tulpini de porumb), coardă (sabie), hitaș (hăitaș, dig de nuiele), stative, urzoaie (în rotirea cărorar vede „o metaforă a planetei”), cameră de părade (pentru expus), cipcă și zăgară (dantele, albă, respectiv neagră), platăn, ler, curcubătă de tras băutura din ol (damigeană) suslă (țuică la prima fierbere), gâf (covată mică), bocauă (glastre de lut), cișea (de porc), procuț, adică acoperitor de merinde; enumeră soiuri de mere (bloabine, polnice, batule, oarzine...).  Asta pentru că, în Limba română (titlul celui de-al treilea capitol), „Dacă tot ce intră în fondul principal e definitiv și pur ca lacrima, pe cercuri concentrice și mereu mai largi nu mai contenesc florile de răsură și rămășițele fosile” (p. 28). Dar și pentru că poetul in nuce receptează limba astfel încât „urechile văd, privirile aud”, adică expresiv-sincretic. De unde „ursuzenia, ca de meduză, a cuvintelor cu z, inițial sau final: zăplaz, zăvoi (ca fel de mâncare), zăvod, zăduf, spânz, zodie, zăvor [...] – toate înfricoșând”. ”Putere mai mare (decât cea a cuvintelor, n.n.) nu vei avea” (p. 30), concluzionează memorialistul-poet.

De altfel, un alt capitol se intitulează tocmai Puterea cuvintelor (unde tânaț e declarat „cuvânt pentru auz”, pentru că scârțâie și avertizeză cine și cum vine; iar ocolul e „o vastă scenă a lumii”). Dar mai ales capitolul Cuvântul vatră cată a ne convinge nu doar de etimologia autohtonă a respectivului cuvânt (amintită, oarecum în trecere și la final), ci mai ales de ideea că lucrurile sar din cuvinte, precum floricelele de porumb (cocoșii), creând apoi „priveliști de priveliști”, „ingenioase, termitice arhitecturi” ale spațiului domestic, de pildă - și aici etnografia chiar se prelungește în poezie, memorialistul devenind un adevărat „miliardar de imagini”, un Ion Vinea... în proză: vitele au, pe lângă „buchetul de arome al unor amestecături”, „aghezmă de slatină”; la dormitul în fân, „firele de argint, de ceară, de sârmă, cântă, scâncesc, tresar, troznesc”; iar numele diverselor secțiuni ale spațiului domestic (stupina, șoprul, corla, cotețele) sunt pentru „A le pronunța!”.

Plăcerea enumerației, în evocarea unei magazii de unelte, amintește atelierul lui Moș Chiorpec Ciubotariul, de la Creangă: „Felurite clești, potcoave, cuie, badoace cu unsori, teocul și cutea cu ilăul, pentru ascuțit coasa, ciocane și rașpauă, belciuge, biciul, un ciur, șuruburi, perii, curele, sârme, amnare. Unde înșirarea nu poate avea capăt. Unde homo faber e una cu Cato cel Bătrân și cu Gânditorul neolitic”. Asta pentru că memorialistul-poet e convins că poate pune „să vorbească, de la un timp, în locul omului, lucrurile” (p. 68). Idee ce ar putea sta ca deviză a prozei memorialistice a lui Aurel Rău.

A doua sală de clasă ar fi fost, pentru Aurel Rău, traversarea comunităților de vârstă ale satului, începând cu cea de copii, ale căror jocuri și practici sunt tot atâtea trepte de formare: pescuitul pe râu cu sacul și stolgicul, culesul florilor de tei, soc, sânzâiene, udarea cununii seceratului, pipa și cetera de tușlean, omul de bostan, învățarea fâșcăitului („o domnie a sunetului”) și a cimil-urilor, o dată cu limbajul lor „gras și îngălat”, mersul pe catalige, la sorocul lor, „cu brațele în cumpănire, cu o umbră nouă, de pasăre străină, deasupra ochiurilor de apă” (și iată cum, din nou, o practică cât se poate de terestră, în noroaiele toamnei, se transformă în imagine autoreflexivă). Dar mai ales desfăcatul porumbului e o fiestă folclorică, la care „doctorii de mâine în folclor și arheologie de eresuri pierd, prin absență, aur”. Memorialistul reproduce, pentru exemplificare și răsfăț, o variantă locală a basmului Doi feți cu stea în frunte. Șezătorile toamnei vin, pentru adolescenți, cu inițierea în „măscările și realismul erosului”, cu „slobozirea la pupături și strâns în brațe”; vin cu tiercul finalului de sezon și cu vergelul din seara Anului Nou.

Marele festival folcloric al satului tradițional îl aduce însă iarna, mai întâi cu „oamenii de omăt” și patinajul cu o patină de lemn pe piciorul drept și cu o horțoabă pe cel stâng, apoi cu obiceiurile de iarnă (steaua, viflaimul, buhaiul, Irozii, pugușorul). Ba chiar Berea – aflăm – avea la Joseni și o variantă pentru copii. Întreagă „salba aceasta de sărbători de iarnă, fiecare începând înfiorat cu o zi de ajun și încheindu-se cu o plină de regrete a treia zi, nu lasă pe dinafară nici o vârstă, nici un suflet, nici o componentă a vieții. Cu toatele, desigur, cuprinse în infinitatea de accepții ale noțiunii de joc” (p. 103).

Mai sunt trecute în revistă, ca experiențe de învățare, cele ale erosului („bătălii ale vieții pentru viață”), ale poreclelor și numelor, ale formulelor de binețe, ale mâncărurilor de post, ale „lucrului manual”, cu aproape infinite specializări, creatoare de categorii profesionale restrânse, dar atât de ilustrative pentru structurarea unei civilizații străvechi și bine așezate: fierarii, olarii, pietrarii (creatori de cruci, adevărate „luntrii de străbătut vămi”), ghețărari, tocilari, dubălari, cărbunari, fântânari, curelari, ciobani, ciurdari, dobași, ciubărari, ardăi (paznici de câmp), hoheri (hingheri), căldărari, ursari, hornari (cu galoanele „imens mărite ale unui general întors din infern”) etc., etc.

Ultimul capitol, Sărinul, împinge experiențele rural-terestre ale novicelui în cosmos, memorialistul amintindu-și nopțile de vară, în care „haidamaci de 12-14 ani pasc caii”, contemplând constelațiile și reiterând poveștile lor. Povești ale unui sat proiectat cosmic, începând cu numele constelațiilor: Grebla (Orion), Teleguța, Bouarul, Crucea, Peștii, Racul, Șopârla, Iepurele, Lupul, Vulpea, Capra, Vulturul, Corbul, Păunul, Lebăda, Găinușa (Pleiadele).

Așa se face că Aurel Rău își înțelege școlarizarea ca prelungindu-se în... infinit (vezi titlul volumului comentat: Școli – un infinit).

Este cadrul moral-filosofic în care Aurel Rău se înțelege pe sine și își explică devenirea ca om și ca intelectual. Un cadru necesar mai bunei receptări a oricăreia dintre prozele sale cu substrat memorialistic, cu deosebire ale celor care, în amintita trilogie, se referă la anii de școlaritate propriu-zisă. Una dintre acestea (din volumul I, Ochiul de acvilă, al trilogiei Spațiu și timp) se numește Școala primară și ne vorbește despre începuturile școlarității, ale copilului cu tăblița în trăistuță, cu o învățătoare nașă de botez, dar care opera „cu un liniar care mușca din podul palmei”. De altfel, ca și soțul ei, directorul, „venit din sud, un rătăcit între naturi mai greoaie, ungurene”, altoind și el, la nevoie, cu „metrul”, un leț cioplit frumos, în patru muchii. Dar, altminteri, bun grădinar și bun organizator de serbări școlare, cu „foc de tabără” la final de an. Aceștia, împreună cu alții, asupra cărora memoria povestitorului aruncă o aură de lumină (precum ofițerul rezervist basarabean, care va fi destituit în 1940, „pentru necunoașterea limbii maghiare”,  precum învățătorul cel bătrân, tatăl dăscăliței-nașe,  precum preotul din sat, inițiator al copiilor în poveștile biblice, care nu se supără nici măcar când protagonistul îl înțeapă din precipitată bună intenție cu penița), toți aceștia – ziceam  –  , cu vorba blândă și cu gestul uneori dur, cu puterea exemplului și cu implicarea elevilor inclusiv ca salahori pe șantierul școlii în construcție, transmit copiilor un set de valori cardinale (aflate azi în suferință): „mamă, tată, țară, rege, Dumnezeu” – treptele unei morale urcătoare în... infinit. Și pun mințile acestor copii „la tocat pe ilauă de aur”, adică la ascuțit, după modelul coasei. Nu întâmplător, povestirea Școala primară e structurată în 14 episoade, în care cele referitoare la experiența elevului alternează cu cele referitoare la efortul epopeic al comunității pentru construirea unei școli confesionale proprii, al cărei edificiu memorialistul (crescut, așadar, odată cu școala) îl contemplă nostalgic în ultimul episod, în prezentul narării (2005).

O altă povestire din același volum se numește În orașul școlilor¸oraș nenumit, dar în care recunoaștem cu ușurință Năsăudul anilor 1942-1944. La 12 ani, protagonistul își lărgește orizontul formării școlare cu un alt mediu (semiurban), cu o altă vale (a Someșului), cu alți decidenți politici (ungurii, după Diktat), dar o face nu fără rădăcini deja formate, deja destul de adânci ca să nu-l risipească vânturile istoriei. Aici, la Gimnaziul Fundațional „Francisc Iosif I, împărat și protector” (pe lângă care mai funcționau în oraș încă trei școli, „reală”, „de opt clase” și „de fete”), Aurel Rău are colegi nu doar de pe Someș, Bârgău și Budac (care formau majoritatea), ci și din Maramureș, Dej, Secuime, Lăpuș, Codru, Almaș, întâmpinând un „struț de graiuri și obiceiuri”. Dar și un „context de asprimi” cazone, justificate prin mentalitatea belicoasă a noilor autorități și prin „vremuri de vijelie sângeroasă, când moartea și distrugerea își iau victime în jurul nostru” – lucruri despre care se vorbește încă în discursurile de deschidere. Până și uniforma anului întâi este una de culoare kaki. Se pretinde „ținuta disciplinată, supunerea necondiționată față de autorități, față de profesori, respectarea regulamentelor internatului [...], îngrijirea edificiului școlii”, menționează memorialistul, citând din îndatoririle prevăzute de regulamente (p. 125). Limba de predare este româna (cu excepția limbii, literaturii și gramaticii maghiare, și a unor „cunoștințe politice” și de „apărare națională”), pentru că beneficiarii Diktatului  se străduiesc să ia în considerare „compoziția națională a populației”. La mare prestigiu se află tocmai însușirea limbilor: latină, germană, franceză, maghiară, română. O importanță deosebită se acordă gimnasticii și formării fizice, iar „octavanii” fac chiar instrucție militară. Maghiara se învață mai ales prin cântece și poezii, „care stau sub aură sacră la toate popoarele”.

Profesorii, evocați doar cu inițiala majusculă, sunt diferiți ca profil moral, dar serioși și bine pregătiți, grevați de ticuri verbale sau chiar punitiv-comportamentale. Religia este predată de doi preoți, greco-catolic și ortodox, primul instituind un regim mult mai sever de abstinență alimentară și comportamentală („a nu vorbi, a nu râde”) în Săptămâna Patimilor. Două fete de la o școală din alt oraș (Bistrița?) vor suferi o eliminare de trei zile și scăderea notei la purtare numai pe motivul că au primit scrisori de dragoste de la colegii protagonistului, în această perioadă.

Notele sunt 3-2-1, corespunzătoare unor calificative generice, la care se adaugă, rar, calificativul „excepțional”. Directorul primește, la ora 10, raportul celor opt șefi de clase privitor la regimul de prezență. După-masa, pregătirea lecțiilor se face în „silenții” (săli de meditații) supravegheate destul de relaxat de „octavani” (numiți și „studenți”) și sprijinite de „corepetitori” și chiar de „examinatori” (din clasele a V-a și a VI-a), care acordau calificative simplificate („DA” sau „NU”). Șefia dormitoarelor revine „septavanilor” (care dădeau deșteptarea la ora 5), iar deplasările prin oraș, în coloană, erau coordonate de cei dintr-a IV-a (care puteau administra chiar pedepse constând în lovituri de băț, dar numai în incinta școlii și internatului). Chiar mesele de la cantină erau supravegheate de elevi dintr-a III-a, care, pentru chicoteli sau alte neorânduieli, puteau să te țină în picioare minute bune.

Exista un șef suprem peste elevi – „ductorul” – „octavan” (chiar dacă aceștia erau mai scutiți de căprăria administrativ-organizatorică), care administra pedepse (lovituri de băț împricinatului aplecat peste un scaun fără spetează, încât palmele să-i atingă podeaua), conform unor „fișe personale”, care consemnau abaterile în timp (o săptămână) ale elevilor din clasele mai mici. La rându-i, „ductorul” era verificat de profesorul „de gardă”, prezent câte o săptămână la programul de după-masă și seară al elevilor interni, dormind într-o cameră anume. Aici vor veni la raport protagonistul și încă un coleg, pedepsiți fiind pe nedrept de „ductor” (care le încurcase fișele). Acesta recunoaște că se putuse strecura o greșeală, dar împricinații vor mai primi câte două bețe și din partea „profesorului-pedagog”, deranjat: „să nu mai bată la ușă, măgarii!”.

„Droaia de ierarhii, căprării, între straturile de subiecți funcționa impecabil, de sine stătător, sub ochii de Argus ai conducerii, totuși, civile” – concluzionează memorialistul, a cărui privire retrospectivă pare a fi mai degrabă respectuos-admirativă, decât resentimentară.

Anul al doilea, 1943-1944, se va desfășura în aceleași cadre organizatorice cazone, dar mai întunecate de contextul politico-militar (dezastrul din Rusia, capitularea Italiei), astfel încât anul școlar se va încheia încă de la început de aprilie, cu două luni mai devreme decât precedentul.

„Per aspera ad astra”, pare a sugera trecerea în revistă a școlarității propriu-zise a lui Aurel Rău, atât cea din satul natal, cât și cea de la Năsăud. Dar, dacă o coroborăm cu educația informală primită în familia tradițională și în satul natal (descrisă în volumul din 2000, Școli – un infinit), care se încheia tocmai cu contemplarea nocturnă a „astrelor” și cu o concluzie tranșantă a memorialistului („Nu, cu nici un preț de dat satul pe oraș!”), atunci parcă ne vin în minte două versuri blagiene: „Zodii sunt și jos, subt țară / fă-le numai să răsară!”