Şi tata-mi spunea

Tata nu mi-a vorbit niciodată despre cât e de bine să-ți descoperi pasiunea pentru scris, capacitățile scriitoriceşti, sau dacă ai talent sau nu, în scris. Mi-a povestit însă, despre cât de mult îți apasă umerii, responsabilitatea generată de pasiunea pentru scris. Spunând că este la fel de importantă ca şi talentul. Şi că nu toți cei care scriu au în vedere acest lucru. Şi asta se vede, spunea. Se vede în scriitură. Şi-mi mai spunea tata că scrisul este de cele mai multe ori salvarea unui scriitor, pentru că oamenii care nu au această pasiune sunt expuşi mai mult la ireversibila cădere, atunci când trebuie să-şi înfrunte dramele destinului. "Prin câte am trecut, dacă nu scriam, înnebuneam, dragă...". "Tu trebuie să scrii. Şi să publici ceea ce scrii. Tu scrii responsabil. Îți respecți darul, respecți scrisul. Atât trebuie să faci. Nu alerga după titluri, premii... astea-s... cai verzi pe pereți. Ca să-ți dai seama dacă eşti scriitor sau nu, n-ai nevoie de astea. Dacă primeşti pe ici pe colo laude, compară ce simți când le primeşti cu ceea ce simți când scrii. Dacă ce simți când scrii e mai intens decât ce simți când te laudă cineva, eşti scriitor. Dacă nu, nu. Ştii ce-mi zicea mie tata, când mă vedea că scriu? Că nimic nu s-a alege de mine, că numa' citesc şi scriu, toată ziua. Că atât o să fiu: un biet învățătoraş..."
Şi rădea. Apoi îi apărea o lacrimă pe care o ştergea repede cu mâneca pe sub ochelari, să nu apuc s-o observ. "Tu să ai curaj! Şi după ce mă duc la mamă-ta! Dacă scriai măgării de doi lei, crezi că te-ncurajam? Cum să te las să te faci de râs? Doar eşti a mea! Tu scrii cu responsabilitate, respecți scriitura, se vede în versurile tale asta, ai talent, poate vedea oricine te citeşte, deci să ai curaj şi după ce n-am să mai fiu lângă tine! Să ai curaj în toate, că fără curaj şi eu rămâneam cum o zis tata... un biet învățătoraş!"
După moartea mamei, aveam deseori astfel de momente cu tata. De la un moment dat încolo însă, simțeam că le... grăbeşte şi sporeşte, cumva, încercând să se asigure parcă, de faptul că sunt pregătită... că ştiu ce am de făcut. Puțin mai târziu i-am înțeles graba. O grabă amestecată cu un fel de linişte... asurzitoare şi cu dorul de mama.
Într-o zi când el era aproape de plecare, ascultând cum îmi povestea, mi-am şters şi eu o lacrimă pe furiş.
Şi tata-mi spunea: "...în viața asta, atâta am iubit: scrisul, cărțile, pe mamă-ta, pe voi şi editura asta."
Multe-mi spunea tata... iar eu zâmbeam ascultându-l şi învăţând de la el poate cel mai important lucru: cum să-mi şterg câte-o lacrimă, pe furiş...

Laura C. Munteanu