Șezătoare la Victoriţa lu’ Ilie la Sângeorz-Băi

Victoriţa lu’ Ilie:  După 21 de ani în Italia am decis să facem un punct gastronomic acasă

     La Sângeorz-Băi, Victoriţa lu’ Ilie a pregătit o şezătoare deosebită.

    Rep.: - Ce se întâmplă acum la dumneavoastră?
    Victoriţa lu’ Ilie: - Facem o şezătoare, aşa cum s-a făcut acum 40-50 de ani. Acum s-a cam uitat, dar noi vrem să respectăm tradiţia, să o ducem mai departe cu femeile din sat. Ce se poate.

    Rep.: - Aţi făcut şi anul trecut. A ieşit bine?
    Victoriţa lu’ Ilie: - Foarte bine.

    Rep.: - Înseamnă că acum va ieşi şi mai bine. Suntem la un punct gastronomic. Mai precis, unde se află acest Punct gastronomic?
    Victoriţa lu’ Ilie: - Acest punct gastronomic este la Cormaia, 1B, la Victoriţa lu’ Ilie. Cum treci podul de la Cormaia, nu mergi la Cormaia spre cabană, spre pescării, ci mergi spre Maieru şi, imediat pe dreapta suntem noi.

    Rep.: - Ce găseşti la un Punct gastronomic?
    Victoriţa lu’ Ilie: - La un Punct gastronomic găseşti mâncare tradiţională, mâncare de casă, aşa cum mâncau bunicii noştri. Mai facem mâncare şi după dorinţele clienţilor, aşa cum vor ei.

    Rep.: - Dar de obicei vor mâncare tradiţională...
    Victoriţa lu’ Ilie: - Da, de obicei, vor mâncarea tradiţională, asta doresc toţi: mămăligă, ceaun, ciorbă de şălate, sarmale, friptură, unsoare, cârnaţi. Iarna folosim porcul, iar vara folosim şi porc, şi viţel, mielul la Paşti, legumele din grădină.

    Rep.: - Care a fost momentul în care v-aţi hotărât să faceţi un Punct gastronomic?
    Victoriţa lu’ Ilie:  - Anul trecut, am hotărât cu soţul să facem un Punct Gastronomic Local. Am stat 21 de ani în Italia şi acum am decis să nu mai mergem ci să facem ceva pentru noi, să facem un punct gastronomic. La mine mai vin copiii, mai vine unul, mai vine altul, aşa că m-am hotărât să fac asta.

    Rep.: - Faceţi mâncare bună, gustoasă şi pentru toată lumea, multă.
    Victoriţa lu’ Ilie:  - Pentru toată lumea, multă şi bună.

    Rep.: - Mai iau oamenii şi la pachet.
    Victoriţa lu’ Ilie: - La pachet nu prea dăm...

    Rep.: - Am înţeles că aţi dat nişte pancove la pachet...
    Victoriţa lu’ Ilie: - Da, am dat plăcinte. Au comandat să mănânce aici şi nu le-au putut mânca pe toate, aşa că le-au luat la pachet.

    Rep.: - Cum e viaţa la ţară?
    Victoriţa lu’ Ilie:  - Foarte frumoasă. Viaţa la ţară e foarte frumoasă, nu se compară cu viaţa la oraş. E aer curat, mâncare sănătoasă, facem ce vrem. Viaţa la ţară e altfel, cu tăiatul porcului, la oraş nu poţi face aceste lucruri, nu mai avem voie. Aici facem ţuica noastră, tăiem porcul nostru, totul facem tradiţional al nostru.

    Rep.: - Aer curat, aici suntem sub pădure...
    Victoriţa lu’ Ilie: - Treci Someşul şi eşti chiar sub pădure, Cuma  spus şi domnul Radu Moldovan: treci Someşul şi ajungi într-un colţ de rai.

    Rep.: - Din păcate, în această iarnă apele au făcut şi probleme...
    Victoriţa lu’ Ilie: - Da, au făcut foarte mari probleme, apa a intrat şi pe teritoriul nostru, ne-a luat o bucată din loc, dar, cu Dumnezeu înainte vom remedia tot.

    Rep.: - Totul cu ajutorul Bunului Dumnezeu. Data trecută am trecut pe pod, acum nu mai e, dar se va face un alt pod, mai trainic.
    Victoriţa lu’ Ilie:  - Când mai veniţi, vă promit că-i făcut.

    Rep.: - Sunteţi oameni foarte harnici, foarte energici, iar gând vă puneţi ceva în gând şi realizaţi şi atunci sunt convins că veţi face şi podul.
    Victoriţa lu’ Ilie: - Da.

    Rep.: - La câţiva metri mai aveţi un pod aici.
    Victoriţa lu’ Ilie: - Da, avem trecere. Mai sunt două poduri, dar nu trecem pe teritoriul nostru.

    Rep.: - Cum au trecut sărbătorile?
    Victoriţa lu’ Ilie: - Bine, cu sănătate, cu musafiri, cu invitaţi, cu copiii, cu nepoţii. De la început am avut aici nepoţii, cu colindul...

    Rep.: - În şezătoare, de obicei, se mănâncă găluşte...
    Victoriţa lu’ Ilie: - Da, în şezătoare mâncăm găluşte, zamă de fasule boabe cu ceapă roşie, cârnaţi, friptură.

    Rep.: - E o şezătoare mai bogată pentru că, de obicei, când se mergea în şezătoare, nu se mânca nimic, nu primeai nimic de la gazdă. Feciorii aduceau lemnele, să ai ce băga pe foc, fetele veneau cu lucrul.
    Victoriţa lu’ Ilie: - Da, sigur. Fetele veneau cu lucrul, ieşeau la fântână, afară. Acolo se cunoşteau fetele cu băieţii. Pe mine aşa m-o cucerit soţul. M-o scos afară la fântână şi nu m-o mai lăsat.

    Rep.: - Vorbiţi frumos? Chiar în şezătoare?
    Victoriţa lu’ Ilie: - Vorbesc foarte serios. M-o scos afară la fântână, jucând periniţa. Şase ani am fost împreună şi, pe urmă, ne-am căsătorit.

    Rep.: - Câţi ani au trecut de când v-o scos la fântână?
    Victoriţa lu’ Ilie: - 50 de ani. Aveam zece ani când mi-am cunoscut soţul şi la 16 ani şi jumătate, m-am căsătorit.

    Rep.: - Tânără. Ce ştia face o copilă la 16 ani şi jumătate?
    Victoriţa lu’ Ilie: - De toate am făcut. Ştiam să fac de toate. Mama mea m-a învăţat să ştiu să fac de toate. M-am dus la o soacră foarte gingaşă. A fost omul şi legea. La ea nu mişca în casă decât ce voia ea. De la ea am învăţat foarte multe lucruri, era o ţărancă get-beget. Până când a murit, ea a îmbrăcat portul popular.

    Rep.: - Era comandatul casei, aşa erau soacrele.
    Victoriţa lu’ Ilie: - Mă trimitea la apă cu hainele, socrul îmi făcea gaură în gheaţă, în Someş şi mă băga acolo, în să lau, să lau hainele, cu maiul. Aşa era viaţa atunci, nu doar la mine, pentru toată lumea. Nu aveam apă în casă, nici maşină de spălat. Aşa era viaţa la ţară. Ar fi frumos ca şi acum să se păstreze aceste tradiţii, ar fi foarte frumos. Măcar din când în când să se mai păstreze.

    Rep.: - Măcar din când în când câte o şezătoare, să mai mergem la un joc...
    Victoriţa lu’ Ilie: - Mai demult, tăt tineretul se strângea la joc. Nu era Crăciun, nu era Paşti, Rusalii să nu fie joc. Acolo se întâlneau fetele cu băieţii, acolo se adunau toţi. Pe urmă mergeau acasă, dar nu erau televizoare, filme, tablete, ca acum. Era o viaţă strictă, dar era foarte frumos.

    Rep.: - Era frumos, oamenii între ei erau mai apropiaţi, mai sociabili, mai cu omenie unul cu altul...
    Victoriţa lu’ Ilie: - Aşa era. Acum oamenii sunt foarte reci, fiecare să nu facă mizerie la celălalt, fiecare stă acăsuţă la el. Oamenii sunt tot aceia, nu s-o schimbat oamenii.

    Rep.: - Acum facem un pic de deranj, la şezătoare...
    Victoriţa lu’ Ilie: - Facem. Avem cântec, joc şi voie bună. Aşa trebuie în şezătoare.

    Rep.:- Din păcate, sunt din ce în ce mai puţine şezătoare. Eu vă felicit pentru că, iată, devine o tradiţie ca aici, la dumneavoastră, să fie şezători. Un mesaj pentru telespectatori.
    Victoriţa lu’ Ilie: - Pe cei care vor, îi invităm anul viitor la şezătoare.

    Rep.: - Vedeţi că vor veni cu sutele..
    Victoriţa lu’ Ilie: - Să vină. Dacă o să fie zăpadă, stăm afară, pe zăpadă. Chiar mi-aş dori să vină, să ne jucăm cu zăpadă, pentru că nu se pune problema de nimic.

    Rep.: - Ştiu, pentru că sunteţi oameni deosebiţi.


 Dumitru Pupeză: În lăiţăre sunt comori inestimabile, de o valoare pe care nici nu ne-o putem închipui

         Nu se poate şezătoare fără câte un bărbat. Cineva trebuia să pună pe foc şi să aibă grijă ca femeile să poată fi atente la lucrul de mână. Un om care ştia foarte multe despre tradiţiile de aici, de pe Valea Someşului – Dumitru Pupeză.

    Rep.: - Cum erau şezătorile altădată?
    Dumitru Pupeză: -  În trecut, în urmă cu 55 de ani, aproximativ, făceam parte dintr-o echipă artistică, o echipă de dansatori. Eram dansator la Casa de Cultură din Năsăud. Împreună cu foştii mei colegi, la fel ca ceilalţi tineri, mergeam la şezători. Era extraordinar. Eram chemaţi, în general, de către fete, dar noi ne prefăceam că nu mergem, dar eram înţeleşi să mergem. Seara, mergem câte 5-10 băieţi şi ne uitam pe ferestre să vedem ce fac fetele. De obicei şezătoarea era într-o casă mai mare, acolo se ţinea. Ne uitam pe geam să vedem ce fac fetele în casă. Ele descântau – Doamne dă să vină băieţii – pentru că nu erau sigure, dar una dintre ele ştia precis că noi vom participa la şezătoare. Pe urmă, bineînţeles că ne făceam intrarea noi, băţoşii, şi continuam seara de şezătoare. Se desfăşurau foarte multe jocuri distractive, pe lângă ceea ce făceau fetele, adică torceau... Pe vremea mea, încă se torcea, să ştiţi.

    Eram bucuroşi că încă se mai păstra această tradiţie la acea vreme, aşa cum se păstrează şi aici, la noi, pentru că la Sângeorz încă se mai păstrează această datină străbună. Şi, începeam jocurile cu ele. Aveam un trişcaş, un băiat care cânta din trişcă şi începeau jocurile. Când oboseam de la jucat, începeam alte jocuri cu sticla, jocul cu mănuşa, jocul cu bâza, care era extraordinar.

    Rep.: - Jocul cu bâza cum era?
    Dumitru Pupeză: -  Îţi acopereai ochii şi trebuia să te lovească careva. Tu nu ştiai cine te-a lovit şi se punea o pedeapsă: să joci un joc cu o anumită fată, trebuia să săruţi... Cu sticla, la fel. O învârteam şi în dreptul fetei unde se oprea „gârliciul”, pentru că aşa i se spunea la sticlă, trebuia s-o joci, s-o ţuci, cum se zicea atunci. Eu sunt foarte bucuros că pe Valea Someşului Superior se păstrează încă aceste tradiţii extraordinar de frumoase şi de plăcute, pentru că aceste tradiţii ne arată pe noi, cine am fost. Tradiţia arată românul nostru, cine a fost şi cine este.  Se fac aceste emisiuni extraordinare, televizate, cu această îmbrăcăminte de pe Valea Someşului nemaipomenită, cred că e unicat în lume, nu doar în ţara noastră românească, pieptarele cu ciucuri, cu canace, păunii extraordinari, feciorii în joc, dar ce îmi pare rău e că nu se mai poartă în zilele normale la lucru. Nu mai vezi un om pe stradă care să fie îmbrăcat în portul naţional, oamenii merg la Biserică tot cu haine domneşti, cum se spune, haine de piaţă. Dar nici măcar la sărbătorile mai mari nu merg îmbrăcaţi în costume populare. Aceste costume pe care le avem noi sunt foarte scumpe şi ar fi păcat ca aceste frumoase şi minunate costume să zacă în ladă sau lăiţer, cum se spunea înainte. Foarte multe femei mai au, încă de când s-au măritat, acel lăiţer unde ţin aceste haine.

    Rep.: - Trebuie să mergem împreună să vedem câteva lăiţăre, să vedem ce au pe acolo.
    Dumitru Pupeză: -  Sunt comori inestimabile, de o valoare pe care nici nu ne-o putem închipui. Ar fi bine ca acestei costume frumoasă măcar la Biserică să le îmbrăcăm, să nu ţinem cont de ceilalţi. Eu, dacă mă simt român adevărat, care păstrează tradiţia, să mă îmbrac cu pieptar, cu căciulă, şi să merg la Biserică măcar în acea zi sfântă de duminică.

    Rep.: - Aşa cum aţi spus, ar trebui să fie o mândrie pentru fiecare dintre noi aceste costume populare, pentru că sunt cele mai frumoase, cele mai spectaculoase, peste tot pe unde mergem cu ele în lume sunt foarte apreciate, inclusiv pieptarul înfundat. Cineva s-a tot uitat la el şi i-am explicat că e cusut chiar pe piele de oaie şi nu înţelegeau. Era cineva de la o televiziune din Italia, Rai Uno. I-am explicat că la noi încă se păstrează – italienii nu mai au, francezii nu mai au, toţi reconstituie din cărţile de istorie tradiţiile şi costumele populare. Or noi acum, în şezătoare, le avem încă vii aici.
    Dumitru Pupeză: -  Provin dintr-o familie de cojocari. Părinţii mei au fabricat aceste cojoace, au lucrat împreună cu Virginia Linul bătrâna, mama. Într-o emisiune tv s-a pomenit de familia mea, de familia părinţilor mei, începători ai tradiţiilor strămoşeşti în ceea ce priveşte cusutul pe piele, această piele extraordinară, pielea de oaie. E un lucru nemaipomenit. Astăzi sunt foarte-foarte puţini cojocari, această meserie a cam dispărut.

    Rep.: - În această zonă, mai este cineva?
    Dumitru Pupeză: -  Mai sunt, dar foarte-foarte puţini. Mai rar când la o comandă sau mai ştiu eu cum, se face un pieptar, bineînţeles, tradiţional, pe piele, cu şipcă, cu zăgară...

    Rep.: - Ştiţi toate elementele...
    Dumitru Pupeză: -  Absolut toate elementele, chiar am lucrat şi am cusut.

    Rep.: - De ce nu lucraţi, n-aţi avut vreme?
    Dumitru Pupeză: -  Am avut vreme, dar noi, fiind trei copii la părinţi şi încă doi înfiaţi de părinţii mei, a trebuit să ne croim viitorul mergând la şcoli. Toţi am urmat diferite şcoli, am avut diferite profesii şi, din păcate, meseria a dispărut. Dar sunt bucuros că, totuşi, aici, pe Valea Someşului, se mai păstrează aceste tradiţii, aceste costume populare şi oamenii încă mai cred în obiceiurile vechi.

    Rep.: - Şi oamenii mai cred în Bunul Dumnezeu. Aici, la Sângeorz-Băi, avem norocul să avem şi Ansamblul Păuniţa care duce mai departe tradiţiile şi aceşti oameni frumoşi de aici, de la Victoriţa lu’ Ilie. Vă mulţumesc.

 

Mădălina Petri: De copile, mergeam pe rândul căsii în şezătoare

         Un om care a făcut cinste acestui ţinut someşean, promovând portul, promovând cântecul, este Mădălina Petri.

    Rep.: - Cum erau mai demult şezătorile?
    Mădălina Petri: - Când am început, de copile, mergeam pe rândul căsii în şezătoare, cu fete, cu ficiori, veneau băieţi după noi, care cum mereau, de tineri şi de bătrâni. Am mers pe rândul căsii, pe urmă ne-o dus la Cămin. Trebuia să mergem acolo, la Cămin. Pe urmă am început şi să cânt. Eu am cântat din clasa a VII-a. Atunci m-au descoperit că am voce.

    Rep.: - Cine v-a descoperit?
    Mădălina Petri: - Nu mai ţin minte exact, profesorii care ne ascultau. Ne-au dus la Cămin şi ne-o ascultat şi am început să cânt. Cinci ani am cântat pe scenă, am fost dusă şi la televiziune... Atunci nu era televiziune decât la Cluj. Când am plecat ne-a spus că ne duce la Bucureşti şi, pe urmă, pe traseu, ne-au spus că mergem doar la Cluj. La Cluj ne-au înregistrat – atunci nu erau atât de mulţi, era Saveta Bogdan, şi ea începătoare, din Sângeorz - am cântat acolo. Seara mergeam în şezătoare, duminică în joc, grăiam cu băieţii, ne ţineam de drăguţ.

    Rep.: - Ce însemna să te ţii de drăguţ? Nu te vedeai cu el toată ziua, nu te lăsau părinţii. Seara erai acasă.
    Mădălina Petri: - Sigur, şi duminica trebuia să meri la Biserică, iar seara să fii acasă, să nu te apuce noaptea pe nicăria.

    Rep.: - Amu meri la drăguţ seara şi vii dimineaţa.
    Mădălina Petri: - Amu se duc acasă la drăguţ.

    Rep.: - Era, totuşi, o stricteţe...
    Mădălina Petri: -  Da, mai ales la fete. Mergeam în şezătoare şi făceam şi cu sita, la fântână afară şi ziceam să vie – puneam nume de ficiori, Ion, Vasile – dam sita printre picioare, când la cela, când la cela...

    Rep.: - Şi venea Ion şi Vasile?
    Mădălina Petri: - Veneau şi, mai demult,  care cum veneau, se puneau pe scaunul pe care stăteai tu şi te ţinea pe poală, ţinea cu jeica la picior care erau mai apropiaţi, mai drăguţi. Când era la sărbători, de Crăciun, se strângea, se făcea strânsură, se jucau două-trei jocuri acolo, în şezătoare, se făceau mai multe echipe laolaltă, 5-6 perechi, pe urmă mergeau la părinţi, la colindat. Părinţii îi aşteptau, ca la orice fată, cu mâncăruri, cu toate cele. Jucau câte 2-3 jocuri şi mergeau la celălalt, şi tot aşa, până în ziuă erau tot petreceri.

    Rep.: - Şi şezătorile continuau până când? Tătă iarna?
    Mădălina Petri: -  Sigur, tătă iarna. Şi când era de post se striga: Cine joacă-n Postu Mare, face râie pe spinare. Cine joacă-n postu mic, face râie pe buric.

    Rep.: - Deci, în Post nu era voie să joci...
    Mădălina Petri: - Tot jucam în şezători, nu aveam grija postului. Erau ficiori cu trişcă, era unul cu clarinet, mai venea ceteraşul şi punea fetele la tors lână şi îi făceau sfeter, bluză, în spate, pentru ce ne zicea seara în şezătoare. Şi acela trebuia plătit.

    Rep.: - Ce frumos. Îi făceaţi un sfeter...
    Mădălina Petri: - Da, puneam lână fiecare şi făceam gheme şi făceam.

    Rep.: - Dacă ieşea sfeterul pe mai multe culori?
    Mădălina Petri: - Nu, puneam lână aşa cum era, nu o puneam pestriţă, nu-l făceam pe om de ruşine.

    Rep.: - Aveţi o poveste mai aparte. Aţi început să cântaţi, aţi adus nişte premii frumoase pentru judeţ şi v-aţi lăsat de cântat. De ce?
    Mădălina Petri: - M-am lăsat pentru că m-am măritat. Am fost poftită să mă duc mai departe, să fiu artistă, dar nu m-am dus. Nu m-am îndurat să-mi las drăguţul.

    Rep.: - Deci, aţi renunţat la carieră pentru a avea o familie.
    Mădălina Petri: - Da, am renunţat dar, după ce mi-o murit soţul am continuat, am fost dusă şi în Polonia, pentru că aparţin de Ansamblul Păuniţa,  Florin Hodoroga, am fost în tăte părţile. Acum, de o bucată de vreme n-am mai fost pentru că am emoţii, sunt bătrână. Să meargă băieţii tineri.

    Rep.: - Sunteţi frumoasă, arătaţi foarte bine şi vocea încă mai e acolo.
    Mădălina Petri: - Cânt în corul Bisericii mereu, şi singură cânt pricesne, colind, cânt şi cu părintele Dacian. Suntem tare mândri de dânsul, şi el de noi, ne duce în tăte părţile. Şi amu, de sărbători, am fost la Catedrală, la Cluj, acum un an iară am fost şi de acolo am venit pe la Nicula, pe la Dej, prin tăte părţile ne-o purtat. E mândru cu noi, dar şi noi cu dânsul. E un popă harnic, un popă isprăvitor. Nu există om mai bun, tăţi îl iubim, dar şi el ne iubeşte pe noi. Facem repetiţii cu dânsul. Eu tot am zis că nu mai vin altul pentru că sunt bătrână. Sunt cea mai bătrână în cor. Mi-a spus că, atâta timp cât mă ţine vocea să nu mă las de cor. Am 30 şi ceva de ani de când sunt la cor. Şi mă iubesc tăte baicile de acolo, pentru că sunt baicile mele. Şi nu doar că sunt baicile mele, tăte-s profesoare şi învăţătoare. 3-4 suntem mai vechi, care am fost mai de demult.

         Rep.: - E important să aduci laudă Domnului şi prin pricesne, şi prin rugăciune, la Biserică. Îl salutăm şi noi pe părintele. Aşa ar trebui să fie toţi preoţii, să aibă câte un cor frumos alături care să înfrumuseţeze Sfânta Liturghie. Care a fost primul artist mai cunoscut de aici, din această zonă?
         Mădălina Petri: - Nu ştiu cum îi numele, dar noi îi ziceam Chidina Hâncului, e mort acum. Era de aici unde-i grădiniţa, unde-i Peco, din Sângeorz-Băi. Pe la noi, în Sângeorz, tătă lumea are o ocară, nu-i doar numele. Eu am fost a Şutului de acasă. M-o chemat Burza şi mi-o zis a Şutului. Aici, unde-s măritată, am numele Petri şi zic a Cionti, a lui Petri Ion, acela o fost soţul meu.

    Rep.: - Pe dumneata te ştie lumea, dacă zic Mădălina Petri. Dar la alţii trebuie să le spun poreclele ca să aflu unde locuiesc. Mai cânţi şi dumneata şi, acum, cântă şi fata.
    Mădălina Petri: - Da, cântă. Sunt mândră de ea. A avut de unde să moştenească pentru că n-am fost de ruşine niciodată, nicăria.

    Rep.: - Aţi fost de cinste. Someşenii sunt de obicei de cinste pe unde se duc pentru că avem un port frumos, cântece faine. De unde aţi învăţat cântecele?
    Mădălina Petri: - De la bătrânii din sat, de la bunici, am învăţat şi de colo, şi de colo. Am avut cântare cu „Trandafir cu cranga-n apă” şi, după cântare, am avut strigătură, cu care am fost înregistrată.

    Rep.: - Pentru cei care  nu-şi mai păstrează tradiţiile, fie că sunt acasă, pentru copiii noştri duşi departe, în străinătate, ce le spuneţi?
    Mădălina Petri: - Multă sănătate şi pace în lume la tătă lumea, unire şi înţelegere în tăte familiile şi să se mai îmbrece şi ţărăneşte.

    Rep.: - Mulţumesc. Nu uitaţi să iubiţi tradiţiile noastre şi să vă mândriţi cu lada noastră de zestre.