Pr. Radu Liviu Roșu: “TAINA RECUPERĂRII”- Predarea în mâinile lui DUMNEZEU

„Pune-ţi nădejdea în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe priceperea ta. Pe toate căile tale gândeşte la Dânsul şi El îţi va netezi toate cărările tale.” - (Proverbe 3, 5-6)

”Omul mândru nu vrea să vieţuiască după voia lui Dumnezeu: îi place să se conducă el însuşi şi nu înţelege că omul nu are destulă minte să se poată conduce pe sine însuşi, fără Dumnezeu” -  Sf. Cuv. Siluan Atonitul

Dragi cititori, continuăm în această lună cu Principiul al treilea din terapia de tratare a dependențelor, și anume cu Încredințarea sau Predarea în mâinile lui Dumnezeu, un principiu pe cât de simplu la prima vedere, pe atât de greu de dus la îndeplinire.

Ce este predarea în mâinile lui Dumnezeu? Încredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu –  este smerenia. Ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu, fără nici un fel de împotrivire, chiar şi dacă anumite lucruri par iraţionale şi greu de împlinit. Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urâtă, el nu-şi pierde personalitatea.

Cunoaşte și își recunoaște greșelile şi se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte, nu se mistuie pe sine. Cel care este smerit nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi (Spre revenirea la o nouă viață), fără să se mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul.

 Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie, se tulbură. Fără smerenie, harul lui Dumnezeu nu poate face nimic înlăuntrul tău. Oricât de bine ai cunoaște cu mintea ta și oricât te-ai arăta a avea dispoziție, râvnă, nu se va întampla nimic dacă nu pătrunde adevărul lui Dumnezeu în sufletul tău. El va veni, dacă ești smerit, dacă ai conștiința situației tale, dacă nu ai făcut înlăuntrul tău un status quo, un sistem propriu.

Procesul Pasului 3 este predarea ego–ului către acea putere divină, îmbrăcată aşa cum crede el de cuviinţă, în ce condiţii vrea el, fie cu precizie teologică, fie complet eretic. Aceasta este partea finală a mozaicului.

Un om care se îndreptățește pe sine înlăuntrul lui – și are, prin urmare, îngâmfare, egoism – nu poate întelege ce înseamnă predarea în grija Lui Dumnezeu, nu poate primi harul Lui, oricât ar încerca să acționeze asupra lui harul. Peste un lucru înfășurat în nailon, chiar dacă ar cădea râuri de apă și mări peste el, dacă este închis ermetic, nu va pătrunde nicio picătura înă­untru și nu se va uda deloc, va rămâne perfect uscat.

”Eu vă încredințez că au râvna lui Dumnezeu, dar fără cunoștință.” (Romani 10,2). Acest ”dar fără cunoștință” nu înseamnă că pur și simplu nu au cunoașterea corectă, ci că nu au o simțire mai adâncă. Iar aceasta nu este întâmplătoare. Nu este ca și când n-am fi auzit, nu ni s-ar fi spus sau n-am fi aflat. Dumnezeu poartă de grijă ca fiecare om să afle adevărul. Dar nu fiecare om vrea să afle adevărul. Nu vrea.

De exmplu, întreabă Domnul: ”Vrei să fii sănătos?” Cineva e bolnav. Oare nu vrea să se facă bine? Nu vrea! Așa este în cele duhovnicești: nici chiar cel care se arată interesat de cele duhovnicești nu vrea.

La fel este și cu dependentul sau codependentul. În Cartea Mare, este descrisă situaţia alcoolicului ca ”îndărătnicie egoistă neînfrânată”. Această voinţă proprie este expresia unei combinaţii de încăpăţânare, iresponsabilitate şi dorinţă de control, nicidecum de lăsarea în grija Lui Dumnezeu. Fiind îngenuncheat de consumul său de alcool, dependentul nu are altă opţiune decât să îşi lase viaţa şi voinţa în grija unei puteri mai mari decât ego-ul său; propriul ego a falimentat.

Nu e nevoie doar să facem valuri, să ne arătăm râvna și că ne pasă imediat etc. Dacă nu ne smerim în adâncul nostru, cum se va atinge de noi harul lui Dumnezeu? Dacă nu ne desfacem din nailon, dacă nu ne hotarâm să dărâmăm sistemul dinlăuntrul nostru, idolul din noi, ego-ul,  nu putem să ne abandonăm în grija Lui Dumnezeu.

Harul poate face acest lucru. Dar așteaptă îngăduința noastră. Harul poate să săvârșească asta și fără acordul nostru, dar nu vom mai fi oameni, nu vom mai fi creaturi raționale. Dumnezeu cinstește raționalitatea și libertatea pe care ni le-a dat și așteaptă consimțământul nostru ca să ne despovăreze de boala noastră.

De ce doar Dumnezeu ne poate despovăra?

Bill Willson, promotorul comunității Alcolicilor Anonimi, scria că primii trei paşi conţin trei idei pertinente:

     a) Că eram alcoolici şi nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră;

     b) Că, probabil, nici o putere omenească nu ne-ar fi putut despovăra de alcoolism;

     c) Că Dumnezeu ar putea – şi ar face-o – dacă L-am căuta.

”Mai întâi, este necesar să fim convinşi de faptul că o viaţă trăită numai după pofta noastră nu prea poate fi o viaţă împlinită, pentru că intrăm aproape tot timpul în conflict cu ceva sau cineva, chiar şi atunci când suntem mânaţi de gânduri bune. Cei mai mulţi oameni încearcă să trăiască de parcă ei înşişi ar fi regizorii universului. Fiecare om este ca un actor care vrea să dirijeze întregul spectacol aşa cum crede el de cuviinţă, încercând într-una să aranjeze luminile, decorul, coregrafia şi jocul celorlalţi actori.

Ce bine ar fi dacă toate ar rămâne cum le-a rânduit el, dacă toți ar acţiona după dorinţa lui! Atunci spectacolul ar fi un succes, viaţa ar fi minunată şi toţi, inclusiv el însuşi, ar fi mulţumit! În încercarea sa de dirijare a vieţii, poate că actorul dă dovadă de virtuţi reale, precum amabilitate, bunăvoinţă, răbdare, generozitate ori poate chiar modestie şi sacrificiu de sine. Majoritatea oamenilor sunt, de fapt, un amestec de astfel de trăsături”.

Nu cumva și râvna noastră este ca cea a israelitenilor? Pavel nu îi prezintă ca pe niște atei sau indiferenți. Toți au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără cunoștință. Nu au, prin urmare, acea râvnă care să îi ducă la a se lăsa cu totul pe seama a ceea ce le dă Dumnezeu, să-i îndreptățească Dumnezeu, El să-i mântuiască, ci ei vor să se îndreptățească pe ei înșiși –  precum și alcoolicul - ”toată lumea bea”.

Adeseori și dependentul, când a ajuns în fața Pasului 3, necunoscând cum acționează Dumnezeu, caută să statornicească dreptatea lui pe de-o parte. Iar pe de altă parte este înțepenit în ”îndărătnicia egoistă neînfrânată” și are o suficiență de sine și un duh al îndreptățirii de sine și vrea să statornicească dreptatea lui, fără a se supune dreptății lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel nu osândește râvna în sine. Omul trebuie să aibă răvnă. Trebuie să facă ceea ce face de bună voie și fără a se osteni. De buna voie și neobosit să vrea să se abandoneze în grija lui Dumnezeu, să se schimbe dupa voia Lui. Dar să nu fie, totuși, o râvnă fără cunoștință, ci să existe permanent în sufletul său acel ceva care, dacă ar lipsi, toate s-ar pierde, ca să nu spunem că uneori ar putea deveni chiar o povară pentru suflet

Probabil că acesta este cel mai uşor, dar şi cel mai greu lucru pe care dependentul în recuperare îl are de făcut pe parcursul întregii sale vieţi. Este uşor de făcut, dar foarte greu de făcut bine.

Modul în care putem face Pasul Trei depinde foarte mult de starea noastră de sănătate spirituală. Uneori, mai ales când ne simţim slabi, este necesar să ne lăsăm viaţa şi voinţa  în grija lui Dumnezeu, de mai multe ori în decursul unei ore – sau chiar în decursul unui minut.

În alte momente, pare şi mai natural să-l lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră. Trebuie să facem un avertisment aici: Odată ce am făcut Pasul Trei nu înseamnă că tot ceea ce se întâmplă de acum înainte în viaţa noastră este Voia lui Dumnezeu. Slăbiciunea noastră este mult mai puternică decât atât. De fapt, niciodată nu putem fi siguri care este voia lui Dumnezeu în anumite situaţii.

Dacă suntem siguri, atunci înseamnă aproape întotdeauna că l-am eliberat pe Dumnezeu de voinţa şi viaţa noastră şi că suntem înapoi pe scaunul pilotului, de data asta imaginându-ne automat că împlinim voia lui Dumnezeu pentru noi. Binele ce îl facem în Pasul Trei îl facem în încredere, nu în siguranţă.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!