Petru Poantă, 10 ani de eternitate

Secvenţe critice

Mircea Iorgulescu:

„Petru Poantă este apoi autorul unui excepţional «eseu monografic» despre poezia lui George Coşbuc, scoasă cu temeritate din muzeul şi din prejudecata istoriei literare şi adusă, printr-o valorificare critică inteligentă şi profundă, în zona sensibilităţii estetice actuale”. (în Scriitori tineri contemporani, 1978)

Nicolae Manolescu:

„Articolele lui Petru Poantă sunt de obicei remarcabile prin două însuşiri: o pricepere evidentă a poeziei de azi; şi un stil personal, de sursă călinesciană prin „uşurinţă”, potrivit cu obiectul. Mulţi alţii se pricep la poezie, puţini scriu atât de bine despre ea. Distincţia aceasta nu e o vană subtilitate. Petru Poantă face parte dintre cei în stare să descrie ori să definească poezia într-un limbaj în acelaşi timp critic, exact, şi adecvat la textul liric” (în România literară, nr. 4, 1979)

Laurenţiu Ulici:

„Ca un detectiv ce procedează în răspăr, folosind adică inducţia în locul deducţiei, criticul [Petru Poantă] caută şi găseşte în particularul unei cărţi axul unei opere, recenzia devine astfel portret, aplicarea la obiect e dublată de adâncirea în esenţial, iar analiza ratifică sinteza.” (în Literatura română contemporană, 1995)

Al. Cistelecan:

Primul cronicar al revistei „Echinox”, Poantă şi-a exprimat repede preferinţa pentru critica de poezie, devenind unul dintre comentatorii-reper ai fenomenului poetic la zi. Treptat, însă, activitatea lui s-a desfăcut în trei direcţii (nu foarte divergente): critica la zi a poeziei (dar nu numai, deşi masiv preferenţial), cercetarea literară de tip istoric-eseistic şi o literatură confesivă la marginea eseului sau, mai degrabă, o eseistică la marginea confesiunii. […] Pentru Poantă, recenzia „constituie imaginea esenţializată a codului etic al criticii”, fiind, „o moralitate” care profesează „incizia, radiografia rapidă”. 

 

Ion Pop:

În ce mă priveşte, cartea pe care o simt cel mai aproape de suflet rămâne, totuşi, Efectul Echinox sau despre echilibru, tipărită în 2003, scurtă istorie, dreaptă ca judecată critică, dar şi vibrând de o participare afectivă ce se lasă percepută şi la suprafaţa paginii, şi în filigranul ei. Despre gruparea « Echinox », Petru Poantă scrie cu mintea şi cu sensibilitatea participantului la o operă culturală la care se ştie părtaş, conştient de însemnătatea ei în contextul cultural naţional, însă nu cedează nicio clipă tentaţiilor părtinirii. Echilibrat este şi discursul său critic-evocator, care face încă o dată proba onestităţii intelectuale, a unei prietenii căreia i-am asociat, toţi echinoxiştii, atributul exigenţei. O exigenţă întâi de toate estetică, desigur, dar şi una etică, decisivă în peisajul adesea tulburat şi poluat al lumii prin care am trecut. 

 

Ioan-Aurel Pop:

Ne-am cunoscut puţin şi fugitiv… Eram şi promoţii diferite şi aveam şi preocupări oarecum diferite. Pentru mine, care venisem la Echinox prin 1976, el făcea parte dintre „clasici”, dintre fondatori. Pe-atunci, ne uitam la Ion (Jean) Pop, la Marian Papahagi, la Peter Motzan în acelaşi fel, cu un respect amestecat cu admiraţie. Fenomenul Echinox rodea din plin, răspândind faima unei mişcări intelectuale unice, cu reverberaţii europene, în ciuda regimului totalitar. Ulterior, mai ales după 1989, am schimbat gânduri şi vorbe despre multe, de la Coşbuc şi melosul ardelean până la cei doi Daicoviciu, la Tribuna şi Steaua, de la gruparea gândiristă la Sandy Căprariu, de la orgoliul nobiliar până la construcţia minunată care a fost Universitatea interbelică. Scrisesem recent, mulţumită fotografiilor de aur ale lui Szabó Tamás, un text devenit apoi, prin combinarea muncii, album, despre Clujul ornamentelor sale neştiute şi numit generic Vârsta de fier, cu imagini ale orfevreriei istorice de la Cluj, explicate prin versuri de Lucian Blaga. Petru Poantă a fost fericit ca un copil şi mi-a spus asta în felul lui, cu o dragoste pentru acest oraş care-i lumina chipul şi-i spiritualiza privirea.[…]

Petru Poantă era, ca noi toţi de la un punct încoace, un urmaş de ţărani ajuns orăşean, cu nostalgia lumii rurale înveşnicite, din filiera marilor ardeleni obsedaţi de pământul reavăn, cu strămoşi care sărutau ţarina (ca Ion al lui Rebreanu), care-i transformau pe plugari în prinţi frumoşi şi tinerei (precum Coşbuc), care credeau că ţara îşi împinsese hotarele până la cer (ca Blaga), care făceau „elogiul satului românesc” ori aduceau eternă „laudă ţăranului român”… Pe George Coşbuc nu l-a redat noilor generaţii doar ca poet, ci ca exponent plenar al spiritului românesc şi transilvan, ca urmaş de ţărani ajuns pasionat de poeme indice şi savant sau erudit, admirator, traducător şi animator de teme din marea literatură a lumii. Născut în sud-vestul Transilvaniei istorice (într-un sat cu nume diminutivat aşa de frumos – Cerişor), Petru Poantă purta în el temeinicia şi tăria civilizaţiei româneşti pericarpatice, unde a fost multă trudă, dar şi multe împliniri, de unde porniseră, se pare, textele rotacizante şi limba literară a lui Coresi, unde ctitoriseră biserici Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu şi unde, când apăsarea orgoliului nobiliar era de nesuportat, veneau mângâierea şi sprijinul (material chiar) al principilor, boierilor şi mitropoliţilor sud-carpatini. Descinderea sa la Cluj, fie şi numai prin anii ‘60 ai secolului scurs, l-a condus la descoperirea unei lumi diferite, transformate miraculos după 1919, dar cu originea într-o istorie a muncii umile şi tăcute, într-o lume de ţărani iobagi, săraci, amărâţi şi trişti, incomparabil mai chinuiţi decât ţăranii lui Coşbuc, produşi de mai mult de un secol de organizare imperială grănicerească. Clujul fusese o oază de cultură înaltă – iniţial germană, iar apoi copleşitor maghiară – de la care românii fuseseră complet şi deliberat excluşi. Faptul acesta nu se întâmplase, cu astfel de amploare şi înverşunare, nici la Sibiu, nici la Făgăraş, nici la Haţeg, nici măcar la Alba Iulia (pe unde lăsase urme grele Mihai Viteazul), nici la Braşov, mai ales la Braşov (unde românii aveau oraşul lor paralel, Şcheii). La Cluj, cetatea fusese până târziu inexpugnabilă pentru români, prima biserică ortodoxă fiind permisă abia cu puţin înainte de 1800, dar nu în Cetate (adică în centru), ci pe deal, la periferie, alături de amărâţii sorţii. Chiar bisericuţa Bob, ridicată cam tot atunci, dar în Cetate, se construise în urma unui tertip, uzat de practicul episcop unit, cel pe care îl veştejiseră membrii Şcolii Ardelene, dar care avea în el spirit naţional… Cum să locuieşti atunci într-un loc în care nu-ţi puteai boteza copiii, nu ţi-i puteai cununa, nu aveai cum să-ţi înmormântezi morţii şi nici ţine, după rânduială, sărbătorile?Astfel, Clujul era pentru neamul românesc trufaşa citadelă! Cu atât mai mult a fost mai mare miracolul de după 1918 şi sfidarea pentru cei ce afirmau deschis că „lumea valahă” nu va face decât să strice iremediabil ceea ce făcuseră domnii cei mari, instruiţi la Budapesta, la Viena şi la Berlin. Şi trebuie să spunem – alături de Petru Poantă – că Clujul de sub Francisc Iosif ajunsese un oraş de ştiinţă, artă şi cultură înaltă, el pulsând după ritmurile central-europene. Minunea clujeană a spulberat însă toate previziunile răuvoitoare ale Casandrelor interesate, fiindcă naţiunea română întregită şi-a concentrat energiile intelectuale la Cluj, cu oameni importanţi, veniţi de la Bucureşti, Cernăuţi, Iaşi, Viena sau Paris, cu specialişti şi creatori de excepţie, care au dat măsura puterii de înnoire a neamului nostru. Petru Poantă a rămas fascinat de această construcţie interbelică fără precedent, de amurgul imperiului, de geografia în schimbare a urbei, de dinamica economiei, de modelul administrativ ilustrat prin primari intelectuali şi universitari, de viaţa academică, de enciclopedia Minerva, de Teatrul Naţional şi lumea literară, de Operă, de „şepcile roşii”, de clădiri, dar mai ales de oameni… Dar fascinaţia sa de suflet a fost Universitatea: „Universitatea rămâne, totuşi, în întreaga perioadă interbelică, atât centrul simbolic al spiritualităţii şi învăţământului ardelean, cât şi instituţia reală, concretă, în jurul căreia se construieşte noua imagine a Clujului. Ea coagulează şi dă sens energiilor intelectuale autohtone şi tot prin ea se stabilesc principalele canale de comunicare cu lumea occidentală, în speţă cu mediile universitare ale acesteia. În disputele iredentiste, care încep la scurtă vreme după Unire, Universitatea constituie primul argument, şi cel mai plauzibil în ochii străinilor, al vocaţiei civilizatoare a poporului român. Părinţii fondatori îşi asumă din plecare această misiune, o întreţin şi o cultivă în prima generaţie crescută de ei, creând astfel un mediu de patriotism fervent, în care sentimentul naţional e consubstanţial unei morale a datoriei”. Cluj-Napoca, 2 octombrie 2013

 

Adrian Popescu:

Când l-am cunoscut la Echinox, prin 1967-68, avea deja faima unui talentat exeget, remarcat de profesorul Ion Vlad, printre primii. Tânărul critic se dovedise un condei alert şi tăios. După absolvire, 1970, intră în redacţia revistei Steaua, unde va deţine o aşteptată şi apreciată cronică literară, vreme de câteva decenii, 1970-90… Format în ambianţa cercurilor literare studenţeşti şi în sălile de lectură ale Bibliotecii universitare din oraşul studiilor sale, Petru Poantă se impune, la revista literară condusă de Aurel Rău, prin pertinenţa diagnosticului critic, formulat cu grijă, în urma unor minuţioase analize (vezi Radiografii, 1978, 1983) ale literaturii contemporane. Petru are vervă polemică, unde este cazul, are gust şi puterea de a ghici din fragmente concepţia unificatoare a unui autor, întregul lui univers artistic. Zeci de ani, alături de Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Iorgulescu este unul dintre cei mai bine cotaţi critici de poezie, iar numele lui contează în epocă. […]

Oraşului care l-a adoptat i-a dedicat mai multe eseuri, unice în felul lor, docte şi dezinvolte, un elogiu al citadinismului modern, al spaţiilor culturale ample, arhitecturale, instituţionale, individuale, toate concepute pe baza unui proiect identitar, după 1918. Dincolo de scenografia urbei este descifrat programul ideologic şi descris cu un har extraordinar de a cristaliza în sintagme memorabile o realitate puţin cunoscută nespecialistului. Clujul meu, 2006, 2007, 2011, practic, sunt reluări tot mai cuprinzătoare, cercuri concentrice ale descrierii din interior a cetăţii transilvane.

 

Ion Mureșan:

Prietenul meu Petru s-a dus. Şi m-a lăsat în braţe cu o întrebare. O întrebare pe care am tot amânat să i-o pun. Poate pentru că o consideram prea intimă. Iar la mesele de la Klausenburg era mereu însoţit de Alexandru Vlad. Or, întrebarea era a mea şi răspunsul lui se cuvenea să fie proprietatea mea. Oricum, cei care nu poartă ochelari vor considera mereu comunicarea aparte dintre doi „ochelarişti” ,dacă nu suspectă, în orice caz ridicolă. Iar Petru şi eu eram „ochelarişti”. Iar întrebarea mea se referea la ochelarii lui, pe care i-am socotit mereu miraculoşi.

Petru avea un scris foarte ordonat şi foarte mic. El scria cu litere cât puricii şi prefera să scrie pe bucăţi mici de hârtie. Avea ceva dintr-un copil care preferă să vadă într-o maşină o maşinuţă de jucărie, într-un cal, un căluţ de lemn, într-un om, o păpuşă. Astfel lumea devenea suportabilă şi dragă. Cred că la el graniţa între obiect şi cuvântul care îl denumea devenise vagă: folosea cuvintele cu o responsabilitate exagerată, ca şi cum ar fi fost obiecte, şi obiectele ca şi cum ar fi fost cuvinte.

Ce nu am înţeles? Nu am înţeles, şi asta trebuia să-l întreb: cum se face că scrie cu ochelari, iar când citeşte, citeşte doar fără ochelari? Cum face el că, atunci când scrie, nu vede să scrie decât cu ochelari, iar când citeşte, nu vede să citească decât fără ochelari?

Sigur, acum sunt silit să detaliez o întrebare pe care lui i-aş fi pus-o foarte scurt: „Petre, tu de unde ştii când scrii şi  când citeşti, cum faci diferenţa?”

Am rămas cu întrebarea asta în braţe. O întrebare care nu se mai potriveşte nimănui. Şi nu mai am cui să o pun. Sunt convins că el nu ar fi râs de mine şi de întrebarea mea. Eventual, şi-ar fi ridicat ochelarii ca şi cum m-ar fi citit.