Olimpiu Nușfelean: Meseria de scriitor

            Unii mai știu (din școală?) că, vorba poetului lui Vasile Alecsandri, „românul e născut poet”. Născut iar nu făcut… Se vede asta și din aleanul cu care românul își trăiește viața, găsind fericirea mereu în altă parte (transfigurată?) decît în soluțiile date de cei mari. Doar zice Eminescu: „Tresărind scînteie lacul/ Şi se leagănă sub soare;/ Eu, privindu-l din pădure,/ Las aleanul să mă fure/ Şi ascult de la răcoare/ Pitpalacul.” Privitor ca la teatru… Din pădurea de stejari sau din pădurea de semne? Dar aleanul acesta „poetic” ne vine mai de demult, de dinainte de poetul național. Și va merge mult înainte, în firea noastră, chiar dacă ne copleșește capitalismul sălbatic. Rămînem poeți, orice s-ar întîmpla cu noi. Ba chiar încercăm să dovedim asta în mod concret, în scris, fie și într-o limbă maltratată gramatical. Și mai mult decît atît.

            O notă din revista tîrgumureșeană Vatra (nr. 1-2/2023) ne trimitea spre o știre dintr-un site dedicat transferurilor bancare internaționale (www.remitly.com.) unde (citez aproximativ, după notă), sub titlul The World’s Dream Job: The Careers People are Searching for the Most, este publicat un articol în care se susține că din octombrie 2021 și până în aceeași lună a anului 2022, în topul căutărilor referitoare la cum poate deveni cineva inițiat într-o meserie sau activitate (‘how to be a [job]’), locul întîi este deținut de meseria de pilot, iar locul al doilea, de meseria de… scriitor. Surpriza este dată de faptul că în România căutarea „cum devii scriitor” s-a situat în intervalul menționat pe locul întâi, pe când în Republica Moldova cei interesați de pilotaj sînt mai mulți.

            Românii, deci, nu au doar, așa, o înclinație poetică, dar chiar cred că  pot învinge dramele capitalismului fără cap (din România, capul fiind în altă parte…), scriind. Ce-i mînă în această luptă?

            Ca să răspunzi cît de cît pertinent (sau avizat?) la întrebarea de mai sus, ar fi nevoie, poate, de un studiu sociologic. Sociologie a literaturii, dar nu numai… Cel care mai cercetează, chiar și… empiric, cît cîmpul literaturii actuale își poate da însă cu părerea fără să fie departe de esența fenomenului. Căci, în cele din urmă, e vorba de un fenomen… literar, dar și social sau psihologic.

            În perioada postdecembristă imediată, dar și apoi, în plină desfășurare, mulți membri ai societății noastre s-au dezlănțuit în scris. Au apărut puzderie de jurnaliști, hotărîți să pună în pagini – sau în imaginea tv – tot ce le trece prin cap, dar și valuri-valuri de scriitori deciși să-și exprime cu dezinvoltură angoasele și iubirile, mai ales iubirile, indiferent de vîrsta la care scriu. În arealul nostru literar, „local”, fenomenul nu ne-a ocolit. E vorba de scriitori care nu țineau/ nu țin să fie neapărat exponenți ai unui loc anume, ci exponenți ai… propriilor gînduri. S-a cîștigat libertatea de a face ce vrei. Unii au plecat pe drumurile lumii, mai ales cu scopul de a face bani, alții au pornit pe drumul spunerii de sine, al dezvăluirilor sufletești. Mimate sau nu. Această libertate de exprimare era – și mai este - facilitată de perfecționare tiparului, a modalităților de transfer al manuscrisului în pagina de ziar sau de carte. Pe lîngă libertatea de exprimare se consuma și libertatea de afirmare. Proprie. Nu toți știau să facă bani sau n-aveau stomacul pregătit să mănînce ceva mai dur sau mai urît misoritor ca să se facă politicieni de firmă (excepțiile se exclud din această discuții), așa că unii (mulți?) se apucau de brodit versuri cu condeiul (sau tasta). Nu putem omite să recunoaștem că o parte din asemenea condeieri erau „vărsați” aici din vremea de dinainte de Rivoluție: condeieri care umpleau hîrtia de tipar cu producții cerute sau „inspirate” de ideologia de partid, de ritualul evenimentelor de proslăvire a partidului sau a conducătorului acestuia. Fiecare palier social, ba chiar fiecare profesie, fiecare cenaclu își aveau reprezentanții de profil, dincolo de mai mici sau mai mari compromisuri ale scriitorilor sadea. Se conturau/ afirmau poeți de scară, de bloc, de stradă, de neamuri (nu de neam) ș. a. m. d. Timpul revolut a trecut, mîncărimea de condei a rămas. I-a învățat ceva experiența din comunism, le impunea această experiență un nou comportament (scriitoricesc)? Greu de deslușit.

            Acum, stînd strîmb și judecînd drept, nu-i rău că apar pe cerul literaturii – inclusiv „locale” – puzderii de poeți (mă rog, de scriitori), încercînd să trimită spre „cetiror” – de la mică distanță – luminițele lor. Încrederea (sau prețuirea?, putem vorbi de prețuire?) în pagina tipărită poate să emoționeze. Iată că mai sînt oameni care nu abandonează Galaxia Gutenberg!... Oricine are liber la scris, nu-i nici o restricție. Încrezători în pagina tipărită, putem observa însă cu îngrijorare cum interesul pentru carte scade constant, totuși, fără ezitări din partea generațiilor care vin peste noi. Este îngrijorător că această foame de scris se asociază strîns cu lipsa foamei de cultură. Mulți scribi actuali o rup cu tradiția culturală, se desprind de ea cu nonșalanță. Scrisul lor se particularizează pentru cercuri tot mai restrînse, tot mai închise în ele însele, pierzîndu-și relevanța existențială, estetică și strict literară. Scrieri pentru neant, din start. Un bagaj cultural redus și slab configurat literar nu-ți poate asigura hrană de creație pentru drumuri lungi. Limba unor asemenea scrieri sărăcește continuu, se umple de poncife, nu mai poate da consistență identităților. O asemenea literatură nu-i îmbie nici măcar pe scriitori să se citească între ei, căci ce să citească în/ din opera celuilalt? Ce să mai zicem de veghea spiritului critic?

            Pentru scriitorii de meserie și pentru literatura în sine, veleitarismul e o problemă minoră. Aproape poate fi ignorată. Atenție trebuie acordată slăbirii dorului de lectură de către un veleitarism care proliferează fără un minim simț critic. A dispărut cenzura, dar nu trebuie să abandonăm autocenzura. Autocenzura estetică, de creație. Exacerbarea unui eu minor, exercițiul nombrilismului literar sînt o palidă expresie a cultului liderului și a individualității, afirmat de o societate care își caută reperele, dar care, iată, nu prea facilitează afirmarea personală. Situație incredibilă. Plantele slabe, buruienile chiar invadează grădina neîntreținută cu hărnicie gospodărească. Vrea tot românul să se facă scriitor, dar de la cine și cum învață meserie? Și unde intră în această voință stima pentru scris, pentru literatură?