Nu numai o sărbătoare a limbii

            Ca la o sărbătoare a limbii, în legea poeziei, citesc la pag.1, „Limba maternă și limba de refugiu” de Adrian Popescu, strofele finale: Limbă suavă, nu de învingători cu săbiile de oțel,/ Limbă de arhitecți, pescari, sticlari, poeți, tenori,/ Limbă a franciscanilor din Umbria, de viticultori,/ De navigatori și lingviști, de pictori ai inefabilului.// Limba de cafenea și de bibliotecă, de scriptoriu,/ Tu ai mărgele de grappa și ai parfum de Lavazza,/ Păsări în crengi, rodii, lămâi și măslini în cuvinte,/ Soră mai mare cu limba mea de acasă, materna.// Dacă rețeaua-mi de neuroni va cădea treptat, arsă,/ Iar lichidul va inunda ostroavele creierului, pe tine/ Nu te voi uita, silabisindu-te, limbă copilăroasă și/ Severă. Limbă în care Iubirea, vezi, schimbă totul.

            Gabriela Adameșteanu ne spune/narează, cu inima strânsă și sufletul cutremurat, dramele prin care au trecut fiecare dintre membrii numeroasei sale familii. „Romane nescriese” care ar fi cuprins viețile unchilor săi, în parte fiecare, mai ales ale unchilor săi, nouă fii fiind în familia Adamenștenilor bunicului, care au trăit vremuri și evenimente personale halucinante, violente, printre care și tatăl scriitoarei. Sub regimurile bolșevic ruso-sovietic și comunistoid românesc nu era, de ici, colo, să fii nepoata unui unchi, Dinu, trimis la Academia di Romania din Roma, într-o Italie agitată și distrusa de război, rămas ulterior evenimentelor petrecute în țara sa, apatrid. După anii 1950, unchiul Dinu, muncind din greu a ajuns celebru arheolog în Italia, în provincia Basilicata.     

            Ana Blandiana publică Cuvânt înainte – cuvânt după pregătit pentru un viitor volum. Este vorba de Mai-mult-ca-trecutul, recent apărut la Ed. Humanitas, un jurnal al perioadei de interdicție de a scrie, de interdicție a semnăturii, impusă între 31 august 1988 și 12 decembrie 1989. Jurnalul a fost scris direct, pe file de caiet, importante fiind însemnările pentru că acoperă și perioada ultimelor luni din „viața” defunctului regim comunist. Rândurile jurnalului nu bat în ficțiune întrucât nu erau sub nicio formă destinate editării într-un viitor oarecare. Cum observă Răzvan Voncu în cronica dedicată volumului apărut nu de mult (Rom. lit. nr. 50/ 1.12.23): „Potrivit normelor de atunci, pentru Ana Blandiana, o liber-profesionistă, nefiind angajată undeva și dedicăndu-se exclusiv literaturii, interdicția era de două ori periculoasă: mai întâi, pentru că o lipsea de posibilitatea de a publica, iar apoi, deoarece o priva de mijloacele de existență. Împreună cu soțul ei, Romulus Rusan, scriitor și publicist, Ana Blandiana se trezește peste noapte, practic, aruncată de regim în spații necartografiate. (...) Ar fi multe de spus despre această carte formidabilă. Născută dintr-o mare suferință, aceea de a nu se mai putea exprima public, ea a devenit, prin forța istoriei, dar și prin tăria personalității Anei Blandiana, un tulburător jurământ de credință în eternitatea cuvântului”.

            (Para)literatura în contextul (new)media este tema prezentului număr dublu al revistei Vatra. Senida Poenariu argumentează: „Genurile care aparțin în mod tradițional paraliteraturii sunt numeroase, fiecare cu specificitatea și regulile sale interne de creație, invitând la abordări și discuții generoase: SF, Fantastic/Fantasy, Thriller/Policier, Literatură pentru copii și tineret, Romance/Literatură erotică, Benzi desenate, Roman grafic etc.” Doar că nu este tocmai astfel, vezi dintre respondenți opiniile Oanei Ștefania Bologa, Ramona Hărșan, Bogdan Popa etc... Se știe de multă vreme, ca aparținând literaturii scrierile SF până la literatura pentru copii și tineret, nicidecum așezate de critica de specialitate „pe lângă” literatură, drept paraliteratură. Iar produsele culturale „reciclate”, fie grafice, fie prin rescrierea (rewriting) textelor clasice, nu pot fi clasate categoriei „gen literar”, nici slalomului pe granițele dintre imaginar și simbolic etc.

            „Succesul literar sau trocurile intracomunitare” se intutulează pamfletul semnat de Dan Culcer. Criticul de la Paris aruncă o privire critică/polemică asupra lucrărilor unor scriitori evrei de origine română care, fie emigrați din țară, fie nu, s-au specializat în romane pamflet întru denigrarea regalității din România, de pildă, ori au pus și pun sub semnul întrebării miturile și valorile poporului român, ca să nu mai vorbim de contribuția unor evrei cu funcții politico-ideologice la distrugerea culturii românilor. Dacă Norman Manea, Alexandru Florian, Zigu Ornea, Andrei Oișteanu, Andrei Cornea tăceau în acest domeniu (s.m., V.R.), ar fi rămas înțelepți, observă Dan Culcer comentând texte ale unora dintre cei enumerați, cum este Norman Manea, care a publicat pamfletul Felix culpa, împotriva lui Mircea Eliade. Iar exemplele pot continua cu filipice aruncate Al. Florian asupra lui Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Emil Cioran, Eugen Ionescu ș.a. Consider că polemica deschisă de Dan Culcer trebuie să continue, dacă nu cumva a și început, atitudine necesară, în multe cazuri, în cele mai multe cazuri reperatorie în numele memoriei scriitorilor și artiștilor români plecați demult dintre noi.

  Virgil RAȚIU