Iuliu-Marius Morariu: Părintele doftor

• Trebuia să-i fi văzut fața domnului doctor când l-a îmbiat cu coletul! Te-ai fi distrat pe cinste.

Am închis telefonul și mi-am lăsat imaginația să zburde înspre meleaguri care îmi erau acum îndepărtate geografic, de care mă simțeam, totuși, aproape sufletește.

Vedeam aievea mutra boccie a medicului pe care băiatul de la Fan Curier l-a pus să semneze pentru coletul meu. Încruntat, cu o mină serioasă, se va fi răstit de bună seamă la bietul prunc, spre a-i da de înțeles că n-are chef de prostiile lui. Noroc cu Max, care a salvat situația.

Prietenul meu cel mai bun din copilărie știa cine e doctorul cu pricina. Avea habar că, în ciuda celor două titluri de acest fel, cel în cauză nu era capabil nici măcar să prescrie o banală aspirină. Putea cel mult să facă injecții la găinile din gospodăria vreunui cunoscut atunci când nu era nimeni acasă, iar veterinarul plecase la pescuit prin Deltă.

Doar că, fixiști cum sunt pe titluri academice pe care nu de puține ori și le trec până și-n actele de identitate, nemții mi-au pus „Dr.” înaintea numelui atunci când mi-au expediat coletul. Îmi trimiseseră cele câteva exemplare din versiunea publicată a celei de-a doua teze de doctorat, care-mi reveneau ca drepturi de autor. Or, la noi la țară, doar pe parafa medicului la care bietele băbuțe merg din vreme în vreme spre a primi te miri de bumbi alinători de durere, mai apare această alăturare de litere înaintea numelui. De-aici mi s-a tras beleaua.

De-altminteri, nu era prima dată când titlul de doctor, folosit într-un context nepotrivit, m-a pus în situații ciudate, unele de-a dreptul hazlii, așa cum a fost și aceasta. Căci, după ce problema s-a lămurit și un telefon venit de dincolo de baltă, a venit să prezinte, printre hohote de râs, scuzecelui care era cât pe ce să fie pus în postura destinatarului, de unde se trăgea confuzia, momentul avea să ne pricinuiască, mie și domnului doctor „medic primar”, reiterări plăcute cu prilejul următoarelor întâlniri.

Nu mi-a venit, să râd, însă, atunci, când, în context pandemic, mi s-a cerut o părere avizată cu privire la virusul care bântuia peste tot globul și despre vaccinul care se dorea a fi miraculos. Iar atunci când am motivat, la o conferință, faptul că subiectul nu-i de competența mea, cel care mă interpelase mi-a trântit-o scurt:

• Ar trebui să fie, căci sunteți doctor! Mama voastră de hârțogari! Se vede că v-ați făcut școala pe pile! Se duce de râpă țărișoara noastră! Nici doctorii nu mai e ce-a fost, dom’le!

Degeaba am încercat să îi explic omului că „doftoriceala” mea viza alte domenii decât cel medical și că am primit acest titlu pe baza unei cercetări teologice pe care am realizat-o anterior. Omul voia răspuns despre vaccinuri, nu despre Dorotei al Gazei și elucubrațiile lui teologice! Am fost nevoit, așadar, să mă las păgubaș.

Culmea, nu la fel am făcut și prima dată când am fost pus într-o situație similară. Poate și pentru că eram inocent în cele ale medicinei și încă nu mă obișnuisem cu titlul.

Venisem în vizită la mama. Din vreme în vreme își ajuta o nepoată la magazinul din sat. Lume multă, activitate cât încape, se bucura săraca că vine să-i mai țină de urât și să-i aranjeze marfa pe rafturi. Îi prindea bine și dânsei să mai uite de-ale ei. Avea și-așa, destule griji. Mie îmi convenea că o vedeam veselă. Avea o apetență aparte pentru socializare. Zici că era născută să comunice. Aproape că se impusese ca o autoritate. O vreme, când n-a mai mers la magazin, ajunseseră tot felul de băbuțe să o cerceteze acasă, spre a-i cere sfatul. Îmi aduc aminte cum am întâmpinat-o pe una dintre ele, bucuros că venise să întâlnească cu părintele. Când colo, n-avea nicio treabă cu mine!

Am picat și eu, cum spuneam, în acea seară pe acolo. Să mai schimb o vorbă cu ea. Veneam destul de rar pe acasă, iar atunci când o făceam, nu prea îmi făceam de lucru cu multă lume. Aveam vreo câțiva prieteni și vreo două cruci în cimitir de frecventat. Mi-am încheiat ale mele și m-am oprit la magazinul din centru. N-am apucat bine să intru că m-am și trezit interpelat de mătușa Rafilă. Cu un ton grav, bătrânica începu a se văita:

• Domn’ părinte, bine că te văd. De multă vreme voiam să-ți cer sfatul. Așa mă capără printr-un rărunchi de câteva zile, că simt că bolunzesc. Ce să știu lua? Dumneata ce zici?

Întrebarea ei mă luă prin surprindere. Nu era treaba mea. Medicul satului era cel în sarcina căruia ar fi trebuit să cadă astfel de probleme. El știa ce mănâncă distinsele vestale non-agenare, care sunt cauzele multiplelor probleme și cu ce s-ar putea ameliora.

• Știu și eu, nană Rafilă, bea un ceai de sunătoare, că face bine. Și du-te la domnul doctor să-ți prescrie ceva!, i-am zis, dornic să închei o discuție care nu-mi făcea plăcere.
• Că bine zici, domn’ părinte. Să-ți dea Dumnezeu sănătate!, zise bătrâna, iar apoi luă calea spre casă.

În urma ei intră Sânefta. Coșcovită de ani și dureri, purta pe umerii sufletului multe poveri. O știam ca pe o femeie care vizita adesea cabinetul medical, deși nu-i credita prea mult pe discipoli lui Hipocrat. Și totuși, lua cu consecvență felurite pastile și spunea tuturor că, de n-ar fi fiul din America, ar fi moartă de mult, la cât costă medicamentele. De parcă ar fi fost înțeleasă cu cealaltă, mă abordă și ea, ex-abrupto:

• Domnule părinte, ce bine că te găsesc aici. Tot am vrut să te întreb, la diabetul meu ce să știu lua. Doftorul nostru îmi tot dă tot felul de nasturi din aceia mărunți, dar mă simt tare slăbită după ele. Nici vederea nu mai e ca altă dată. Oare n-ar fi mai bine să iau niște ceaiuri din buruieni de ale noastre?
• N-ar fi rău, mătușă. Dar fă bine și nu lăsa nici pastilele. Știe domnul doctor de ce îți zice să îi iei. Să nu crezi că a făcut atâta școală degeaba!, i-am zis, oarecum mirat de întrebarea care nu ar fi trebuit, cu niciun chip, să mă aibă drept destinatar.
• Mulțumesc frumos. Așa am să fac!, zise bătrâna, nemulțumită că nu i-am dat întru totul dreptate.

Au urmat apoi încă vreo câteva astfel de dialoguri. Toate cu tematică medicală. N-am înțeles ce de ce. Misterul mi s-a deslușit abia la finalul zilei, când, sătul de peregrinări prin sat, unde dusese scrisori, pensii și alte corespondențe oamenilor, poștașul poposi și la magazin, ca să-și ostoaie setea cu un pahar de bere.

• Bine că te văd, părinte. Ți-am pus deoparte un exemplar. Am decupat unul și l-am pus și la panoul de onoare, să te vadă toată lumea, zise el și-mi întinse ziarul local.
• Măi să fie!, am izbucnit eu, plesnindu-mi fruntea într-un mod care va face ca pe creștet să-mi răsară o dâră roșiatică. Care va să zică, de aici mi se trage beleaua!

Pe prima pagină, cu litere de-o șchioapă, numele meu era acompaniat de titlul de „doctor”. Desigur, distinsul editor îmi postase și fotografia, mare, în care chipul îmi era concentrat, iar mâna făcea un gest menit să arate că explicam cuiva ceva. Era, în fapt, o mândrie pentru județul nostru, faptul că mai avea un doctor în teologie. Invitat la susținerea publică, directorul singurului nostru ziar local și-a făcut datoria și m-a gratulat cum se cuvine. Dacă omul pusese foaia și la panou, e clar că toate bătrânele se opriseră, când au mers la biserică, au venit la magazin, ori s-au întors de la câmp să mă privească. Așa au aflat că-s „doftor”. Cum, la noi la țară, singurii care purtau acest titlu erau medicul de la dispensarul comunal și veterinarul, m-au încadrat în categoria lor. Față de om care să se ocupe de orătănii nu prea aveam, așa că a cam picat versiunea din urmă. M-am pomenit încadrat alături de „domnul cu halat alb”, care le scria lunar rețetele și le certa că nu mănâncă cum se cade, nu au o igienă corespunzătoare, precum se vedea chiar și la o privire superficială înspre unghiile lor, ori că se cred încă tinere și în putere, deși, trebuie să accepte că deja sunt gloabe bătrâne. Purtam și eu halat, ce-i drept de altă culoare. Odată făcută asocierea, era doar o chestiune de timp să se prezinte la consultație. Prezentam mai multă credibilitate decât medicul. Și-n plus, le ascultam cu mai multă răbdare. Pesemne că, obosit de câte cincizeci, o sută de vizite zilnic, omul le mai și repezea din când în când. Prilejul s-a ivit mai repede decât se așteptau. În seara aceleiași zile. Așa se explică bombardamentul de descrieri detaliate ale numeroaselor dureri și toate cele. Nu, nu era chip să încerci să le explici că nu-i de competența ta problema lor. Situația a continuat, cum era de așteptat, și în zilele următoare. Le-am trimis pe toate să se consulte cu adevăratul doctor, nu înainte de-a le certa pentru că nu-l ascultă și că pun în cârca lui tot felul de practici drăcești, vrednice mai devreme de vraci, ori de șaman. Cu vremea, s-au mai domolit și ele. Au înțeles că nu prea le am cu medicina. S-or fi gândit c-oi fi ceva doctor din acesta, mai slab pregătit, ori cu specialitate doar pe o boală anume, cum văzuseră ele, cel puțin câte o dată în viață, la județ, când au fost în vizită la rude. Căci, slavă Domnului, cele mai multe erau atât de robuste încât nu călcaseră din alt motiv pe holurile spitalelor.

Același titlu m-a mai izbit o singură dată, prin studenție. Nu știu dacă l-am asociat cu termenul pe care ajunsesem să-l posed și eu cu vremea chiar dintru început. Cert e, însă, că la un moment dat, m-a trosnit amintirea momentului. Aidoma unui vis urât. Proaspăt student, așteptam vecernia comună. Era o săptămână mai specială și ne concentraseră și pe noi și pe seminariști la Catedrală. M-am nimerit spate în spate cu fostul prof de dogmatică din liceu. Un preot pipernicit la stat. Și-n plus, adus de spate. Zice-se că din pricina faptului că, niște elevi picați la examen l-au răsplătit pe măsura cerbiciei inimii, trântindu-l într-un șanț. Nu l-am avut niciodată la inimă. Nu pentru că aș fi fost un elev slab. Nici pentru că i-aș fi detestat materia. Dimpotrivă. Am urât faptul că, oricât de bine mă pregăteam, mă punea la urma piloșilor lui. Îi vedeam cum veneau cu plasele pline acompaniați de părinți. Știam, de fiecare dată când acest lucru se întâmpla, că, deși eram cel mai bun, urma să fiu apostrofat fără motiv. Probabil ca un apropos că ar fi trebuit să-l onorez și eu, măcar din vreme în vreme cu ceva. N-am făcut-o niciodată. Din consecvență față de principiile mele. Acum, era înfoiat ca un curcan și apostrofa un biban. Un prunc tânăr, care tocmai pășise pe băncile seminarului.

• Doamne ajută să zici lui tată'to și lui mă-ta, boule! Eu sunt profesor doctor, cu studii în Austria, nu vreun popă de țară! Mie să-mi spui, cât o să mai trăiești tu, „Sărut mâna, părinte profesor!”, că de nu, am eu ac de cojocul tău! Ai auzit, târâtură?

Cuvintele lui m-au pătruns până în rărunchi, aidoma durerilor mătușii Rafila. Doar că, în cazul meu, nu pietrele buclucașe care se porniseră pe cale au constituit motivul suferinței. Nici vreo nefrită oarecare. Eram încă prea tânăr pentru astfel de boli. Nedreptatea ce se făcea acelui tânăr venit de la țară unde acest salut era unul cât se poate de frumos, nu se obișnuise, probabil, cu „Sărut mâna, părinte profesor!”, după cum se aștepta mangafaua. L-am lăsat să termine și, când s-a îndreptat spre mine, l-am abordat cu forță, să mă audă toți cei din jur:

• Doamne ajută, părinte profesor!

Mulțimea a fost străbătută de o ciudată rumoare. Studenții și seminariștii care asistaseră la scenă se coteau, copilul, care adineauri avea ochii umezi de rușine, s-a oprit brusc, privind curios la ce va urma. Măria sa, părintele, s-a opintit o clipă. Sunt sigur că plămânii inimii lui m-au gratulat cu expresii cărnoase în sfântă zi de post. Și totuși, nu și-a permis să mă ia peste picior. Nu mai avea nicio putere asupra mea. Nu-i mai eram elev. Știa că avem vorbele la mine și i-aș fi dat o replică s-o țină minte dacă m-ar fi luat de sus ca pe tânărul de dinainte. Și-n plus, fusesem cel mai bun din generația mea și mă bucuram de un oarecare prestigiu în rândul colegilor. După ce și-a înghițit, de bună seamă primele vorbe pe care ar fi vrut să mi le spună, mi-a răspuns:

• Doamne ajută, tinere!

Apoi, a plecat stânjenit înspre cancelarie.

M-am uitat la chipul tânărului flăcău pe care îl umilise mai devreme. Un tablou comparativ ar fi fost foarte nimerit atunci. Se produsese, la nivelul roșeței din obrajii profesorului și ai seminaristului, ceva asemănător cu echilibrul termic. Roșeața unuia se preschimbase în vigoare, în vreme ce obrazul ridat, de bună seamă cam gros, al celuilalt, începuse a se împurpura vizibil. Nu m-a surprins admirația cu care m-a privit ulterior copilul. M-am bucurat doar să văd că am slujit o cauză bună. Și să observ că a avut un parcurs frumos. Azi, când scriu aceste rânduri, acel elev a devenit un preot destoinic și, sper că nu-și obosește credincioșii propunându-le formule standard de salut.

De atunci, de fiecare dată când mă întâlneam cu „reputatul” părinte profesor, acesta mi-a rămas salutul. Nu de puține ori, treceau în șir foștii mei profesori. În vreme ce pe toți îi gratulam cu „Sărut mâna!”, lui îi adresam câte un „Doamne ajută!”, nemeritat, ce-i drept. Am suferit mult din cauza lui și, totuși, cum zicea bunica, fie iertată:

• Dragul mamii, „Bună ziua!” și „Doamne ajută!” îs lăsate de Dumnezău și pentru puii din burene.

Cred că acel moment mi-a slujit și mie ca învățătură de minte. N-am cerut niciodată nimănui să mi se adreseze într-un anume fel. Și nu m-am supărat când formulele nu au fost neapărat cele mai inspirate. Am ajuns și eu pe culmi de studii și în locuri prin care trecuse înfumuratul meu profesor. Port, însă, până astăzi, în spinare, frica de a nu-l surclasa într-un lucru: în aroganță. Zâmbesc mereu în colțul gurii când cineva îmi cere sfaturi din domenii care nu-s nici măcar convergente cu profesia mea. Și niciodată nu m-am bucurat mai mult de ceva ca de un „Doamne ajută!” zis din adâncul inimii de către vreun tânăr elev sosit de curând de la țară, în vremurile când eram profesor.