Icu Crăciun: Învățătoarea mea

Nu-mi amintesc serbarea de începere a primei mele zi de școală. În schimb, îmi aduc aminte de învățătoarea mea, Ștefan Lucia. O Doamnă cu prestanță, respectată și prețuită, cu vocea fermă și hotărâtă, cu zâmbetul ei inconfundabil, cu suflet ales, plină de viață, de inițiativă, pe scurt o femeie tonică, despre care îmi amintesc cu smerenie, fiindcă a izbutit să-și obțină un loc în memoria mea. Da, îi aduc un omagiu pentru că, alături de regretatul meu profesor de română, Sever Ursa, a sădit în sufletul meu respectul pentru principiile morale cultul datoriei și dragostea de carte. Domnia Sa a slujit școala măiereană cu devotament, dragoste și pasiune timp de peste 40 de ani, fiind la înălțimea chemării sale, iubită pentru tactul său, corectitudinea, modestia și simțul său pentru dreptate; în pofida vremurilor grele și aspre de atunci, prezența ei stârnea lumină. Și-a asumat toate ipostazele vieții, îndeplinindu-și misiunea avută pe pământ. Este un exemplu de soție, mamă, învățătoare și devotată slujitoare a lui Dumnezeu (tatăl Domniei Sale fusese preot). Știu că a băut din paharul suferinței, deși aceasta nu poate fi măsurată, atunci când soțul, directorul și profesorul de matematică, Mircea Ștefan, a trecut la cele veșnice, mutându-se la București, la fiica sa, Carmen, ingineră, revenind la „Cuibul visurilor” numai în timpul verii. Din păcate, în vara aceasta n-am mai văzut-o la Maieru, dar îi transmit un gând de neuitare acum, păstrând-o în inima mea cu perpetuă recunoștință și gratitudine. Și încă un lucru: îmi mai aduc aminte că după primul trimestru, în clasa întâi fiind, Mama a intrat bucuroasă în casă și s-a adresat fratelui meu, mai mare cu doi ani ca mine: „Uită-te, mă, la pricăjitul de frate-tău că a primit bursă!”, dar nu m-a strâns în brațe și nici nu m-a felicitat.