George Coșbuc și Liviu Rebreanu

               George Coșbuc s-a născut 20 septembrie 1866, când Eminescu începuse a scrie, în localitatea Hordou, astăzi, numindu-se Coșbuc, în județul Bistrița-Năsăud, și a trecut la cele veșnice în 9 mai 1918, în București, fiind înmormântat alături de fiul său, Alexandru, în cimitirul Bellu. A fost al 8-lea, din cele 14 nașteri ale mamei sale, Maria, fiica preotului Luca Avacom din Telciu. La rândul ei, Ludovica, mama lui Liviu Rebreanu, avusese și ea 14 nașteri, numai că viitorul autor al lui Ion fusese „alfa” familiei, acesta, născându-se în 27 noiembrie 1885, în satul Târlișua, din același județ, și a decedat în 1 septembrie 1944, fiind înmormântat în același cimitir.

            Familia lui Coșbuc hotărâse ca fiul, George, să devină preot. În legătură cu acest lucru, iată ce îi scria lui Slavici în anul 1887, după 3 ani de filozofie la Facultatea din Cluj: „Mama, și îndeosebi tata, vrea cu orice preț numai popă să fiu; cu gând de popie m’am dus poate la școală de prima oară și cu acelaș gând trăiesc și astăzi. Când am absolvit gimnaziul, de voe de nevoe am concurat și eu să mă primească la teologie; a fost tata cu mine, dare u nemaiavând nici o plăcere spre ceasloave și căzănii, nu mi-am pus în rânduială hârtiile de lipsă pentru dreptul de a concura: tata nu m’a inspecționat și eu nu am fost primit în seminar. A vrut poate și Dumnezeu așa, că de intram atunci în teologie rămâneam prost și orb pentru vecii vecilor. […]. Și acum, după 3 ani de facultate, îmi caută totuși să mă călugăresc! dar acum vreau, cum vreau, ceeace n’am vrut înainte cu trei ani, căci atâta m’am îngrozit de supărările tatei ș-ale mamei, încât bucuros m’aș duce și pandur de temniță, numai să scap de năcazurile toate, ce le poartă ei pentru mine și eu pentru ei! Și în urmă m’am și disgustat de multe, nu-mi mai bat capul cu acele, la cari odată-mi plăcea s’ajung  filosof ori măgar, pentru mine de astăzi tot un drac!... Cât pentru frați și cumnați, toți capete cu lumină și popi, încât nu le prea vorbesc multe. Îmi dau sfaturi tot contra firii mele râd și de pașii mei își bat joc, ei sunt prea prosaici pentru mine, asta e sfânt, și eu sunt prea domol, prea simțitor și prea nalt pentru ei”. (vezi I. E. Torouțiu, Studii și documente literare, vol. III, p. 214; citat după Vasile Netea, George Coșbuc, în Vremea din 4 mai 1941). Slavici, director al Tribunei din Sibiu, l-a înțeles și i-a oferit un loc în redacția acestui cotidian, acela de reporter al pieții, datoria lui fiind aceea de a face zilnic o plimbare în târg și de a comunica prețurile pentru unt, untură, fasole, porumb, ceapă și altele, cu o retribuție de 60 florini pe lună. Prețurile, după cum relatează Slavici, nu le lua din piață, ci din ziarele germane din oraș, pe care le primeau de la poliție; în plus, poetul aduna din ziare străine „varietăți” interesante pe care publicul le citea cu mare plăcere. „Treceau însă adeseori una după alta mai multe zile fără să schimbăm vreo vorbă. N’aveam ce să ne spunem unul altuia. Când se întâmpla însă să ne pornim la vorbă, nu mai sfârșeam” adaugă autorul Marei. Acesta recunoaște că „mulțumită ostenelilor lui putea fi citită (…) cu plăcere rubrica sa Vorba ăluia, poetul dând „lămuriri nu numai interesante, ci totodată și instructive asupra zicătorilor românești” sau în cea intitulată Fel de fel, cu informații adunate „de pretutindeni, o slăbiciune pe care Coșbuc o prinsese încă la Sibiu”, după ce s-a mutat la București (ocupând funcția de ajutor de arhitect, apoi funcționar la Ministerul Instrucțiunii Publice), unde împreună cu Slavici și Caragiale au înființat revista Vatra, iar, mai târziu, cu Vlahuță, periodicul Sămănătorul, aici, pe lângă creații proprii, culegând și publicând „cunoștințe folositoare din cât mai multe domenii”.

            Precizăm că încă din perioada liceală (liceu urmat la Năsăud, „orașul academicienilor”, cum se numește astăzi, unde umaniorele au fost răsfățate cu câte 4-5 ore, uneori 6, de greacă veche și latină pe săptămână, aici, învățând și grija pentru formă, nu numai pentru fond), la vârsta de 15 ani, viitorul autor al poeziei Nunta Zamfirei a fost premiat de societatea Virtus Romana Rediviva pentru traducerea unei versiuni din Odiseea, pentru ca mai târziu să traducă din Bucolicele și Georgicele lui Vergiliu și din Parmeno lui Terențiu, iar la maturitate pentru traducerea Eneidei lui Homer să primească Marele Premiu al Academiei, Năsturel; să mai adăugăm faptul că din Schiller a tradus Don Carlos, din Dante Divina comedie (3 volume, în total 14 233 de versuri, traduse din italiană, limbă pe care o învățase de unul singur), din Byron a tălmăcit Mazepa, apoi o carte de filozofie a lui John Locke, iar din Carmen Sylva (pseudonimul reginei Elisabeta a României, soția lui Carol I) volumul de versuri Valuri alinate. La acestea adăugăm traduceri din poeții renascentiști: Boiardo, Ariosto, Petrarca și Tasso. Cert este faptul că atunci când poetul a plecat la Cluj știa greaca veche, latina, germana și maghiara, italiana învățând-o mai târziu. Să nu uităm că întâia traducere din greaca veche a Republicii lui Platon se datorează profesorului năsăudean Vasile Bichigean. „El (Coșbuc, n. n.) s-a format – scria Iorga – în școala clasicității elene-romane și hotărâtor a fost pentru dânsul timpul pe care l-a petrecut în Italia, unde a fost îndrumat spre cultura teologică. Dascălul lui în ceea ce privește felul de a gândi și tehnica scrierii și a compozițiunii au fost mai întâi clasicii elini și cei latini, iar în urmă Dante, Petrarca, Ariosto și Torquato Tasso”. Prin intermediul limbii germane, a tradus binecunoscuta Antologie sanscrită, publicată în 1897, și care cuprinde Maxime și proverbii, meditații filozofice din Rig Veda (scrisă între anii 1700 și 1100, înainte de Christos, ce cuprinde imnuri de laudă adresate zeilor), epopeile Mahabharata (cea mai veche, fiind și o enciclopedie a literaturii indiene, îmbogățită de barzi și rapsozi până în zilele noastre, având 215 000 de versuri, de 8 ori mai mare decât Iliada și Odiseea la un loc) și Ramayana, scrisă de Valmiki în jurul anului 600, înainte de Christos, de circa 48 000 de versuri (de patru ori mai lungă decât Iliada). Poate că frumoasa poveste de dragoste dintre Dușanta și Sacontala din Sacontala, „poema indiană” îndrăgită de Goethe, scrisă de Calidasa (Kalidasa), care a trăit între secolele III și II, înainte Christos (Enciclopediile britanică și cea americană scriu că ar fi trăit între secolele IV și V, după Christos,  și se cunosc cel puțin 9 autori cu acest nume), este printre cele reușite traduceri ale bardului de la Hordou, alături, firește de Divina comedie.

            În ceea ce privește propriile sale creații, se știe că izvorul de inspirație a fost folclorul încă de la primele poezii publicate în Tribuna. Pe pământul turcului este o versificare după o poveste a lui Ion Goriță, rapsod dintr-un sat vecin cu Hordoul, iar în Atque nos din Tribuna anului 1886 (nr. 60-62), Coșbuc având 20 de ani, se observă că deja acesta își formase o opinie în privința spiritului țăranului român. În opera sa, poetul a vibrat la simbolurile fundamentale ale existenței umane, înscriind pe răbojul valorilor românești o viziune a lumii mai aproape de conceptul național. Pentru înțelegerea mai profundă a scrierilor sale recomand volumul George Coșbuc, Elementele literaturii populare, o ediție îngrijită de Ion Filipciuc (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986, 406 pp.), care cuprinde o parte din articolele lui Coșbuc, tipărite în diverse publicații.

În discursul de recepție de la Academia română, rostit în 30 mai 1920, Octavian Goga a făcut un elogiu marelui său înaintaș, al cărui scaun îl ocupase, rostind: „… pentru dânsul desrobirea satelor era mai mult decât o problemă de ordin literar, era o convingere fanatică de luptător.  În măsură de a se depărta de viața patriarhală, el, orășeanul deplasat, simțea și umbre care fâlfâiau departe. Deodată cu perspectiva distanței a început să înregistreze realitatea. Ca alungate de un duh rău se dădeau la o parte viziunile fermecate, fugeau ielele și glumele, ca să-i apară înainte chipul stors de vlagă al muncitorului trudit, rezemat de coarnele uni plug, care ară pentru alții. Despre satul natal al lui Coșbuc, Goga nota: „Case albe la poale de deal, strânse împrejurul unei bisericuțe cu turnul țuguiat, între plopi; sătenii toți români plugari, temători de Dumnezeu, harnici, ațoși, uscățivi, cu lumină în ochi și cu sufletul muiat în basme. Sunt din neamul grănițerilor un fel de răzeși paznici de hotare, care și-au semănat oasele pe toate câmpiile Europei subt pajura Habsburgilor. De pe vremea Mariei Terezia soarta lor s’a ușurat și corvezile iobăgiei au scăzut în jurul lor. Satul Hordou însă e sărăcuț și puțintel. Cam la mijlocul lui este o căsuță cu acoperișul de paie, cu umerii gârbovi, cu gard de nuiele împrejurul ogrăzii scunde și cu grădinuță în față. Aici trăiau încă părintele Sebastian Coșbuc și preotesa Maria acum o jumătate de veac. Ceaslovul însă și darul preoției se adăposteau de vreo două sute de ani subt tavanul de grinzi”.

*

Tatăl lui Liviu Rebreanu, Vasile, s-a născut în Chiuza, în 1862, și a fost coleg de gimnaziu cu George Coșbuc, urmând mai apoi „preparandia” din Gherla și un curs de notari la Făgăraș. După satisfacerea serviciului militar, va ajunge pe o perioadă scurtă de timp angajat al poștei din Chiuza, apoi subnotar în Târlișua, iar din 1888, învățător, timp de 22 de ani. La 23 de ani, în 15 februarie 1885, se căsătorește cu Ludovica Diugan (aceasta avea 19 ani și 4 luni), care provenea dintr-o familie cu încă trei frați și trei surori. Împreună vor avea 14 copii, dintre care 5 mor la naștere sau nu apucă să treacă de doi ani; jale și mai mare a fost când Sever (1904-1917), alintat Luțu, a decedat la vârsta de 13 ani, din cauza faptului că a căzut iarna în apele Someșului în timp ce se dădea cu patinele și, în același an, când s-a aflat despre tragedia lui Emil, ceilalți doi frați, Iuliu și Virgil, aflându-se încă pe front. Cel mai în vârstă, Liviu, a fost botezat și miruit în 13 ianuarie 1886 cu numele Vasiliu Liviu Rebreanu. Deși s-a născut la Târlișua, localitate în care nu va reveni niciodată, Liviu va pleca alături de familia sa în Lăpuș, dar după doi ani și jumătate se vor stabili în frumoasa comună Maieru, jud. Bistrița-Năsăud, aici născându-se cinci din frații și surorile sale, inclusiv Emil. În această localitate, începând cu 1891, îi va avea ca dascăli pe propriul său părinte și pe Alexandru Ioan Jarda. Cel mai legat a fost, însă, de Maieru, despre care a scris de câte ori i s-a ivit ocazia. De pildă, în Mărturisiri, va nota: „În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la Liceu. (…) Acesta e satul copilăriei mele. E un sat de munte, într-adevăr foarte frumos, cu oameni buni și foarte înțelepți. Dintre oamenii aceștia, am luat toate personajele rustice din literatura mea. Unora le-am pus o mână, altora le-am tăiat un picior, i-am împătimit pe unii, i-am făcut să cugete pe alții și oriunde i-am plasat în cărțile mele, tot din Maierul Năsăudului i-am luat (…) De satul Maieru se leagă pe urmă primele impresii care au lăsat urme ce nu se pot șterge în toate domeniile percepției și ale conștiinței. De acolo mi-au rămas imaginea jocului românesc, așa cum l-am descris în capitolul întâiu din Ion, cu învârtita, cu fetele care așteaptă să fie poftite, cu nevestele și bătrânele în grup separat de privitoare, cu bărbații care pălăvrăgesc cu gravitate. Acolo au trăit aievea lăutarii din Ion, și Briceag, și Holdea, și Găvan. De acolo am luat pe dracii de copii, care fac fel de fel de nebunii, fură buchetele de flori din mâinile fetelor emoționate, se adună lângă cei ce joacă, se pleacă pe vine și privesc cu înfrigurare la picioarele fetelor, așteptând ca, în toiul învârtitei, să se ridice mai sus poalele și să zărească poate ceva. Am fost și eu printre dracii aceia plini de curiozități, în care se manifestă, fără seama lor, instincte și dorinți încă embrionare”. După 1918, romancierul va reveni în acest sat de mai multe ori, alături de familia sa, stând în gazdă la preoteasa Varvara, fostă colegă de școală primară, căsătorită cu preotul Iulian Cioarba. Astăzi, la Muzeul Cuibul visurilor (nume dat după nuvela prozatorului) din Maieru, o sală este dedicată marelui romancier. În semn de prețuire, în 1927, măierenii i-au acordat titlul de Cetățean de Onoare și i-au oferit un loc de casă; din păcate, la sugestia soției, își va construi o casă de vacanță la Valea Mare de lângă Pitești.  Precizăm că, din 1895, este înscris la Gimnaziul superior fundațional din Năsăud, unde urmează doar două clase, pentru ca în 15 septembrie 1897 să fie transferat la „Polgari fiu-iskola” (Școala civilă de băieți) din Bistrița. În 27 decembrie 1897, familia se stabilește definitiv în Prislop (azi, cartierul Liviu Rebreanu, în județul Bistrița-Năsăud, unde, de asemenea, se află un muzeu dedicat vieții și operei autorului Pădurii spânzuraților). În 1900, băiatul este înscris la Școala reală superioară de honvezi din Sopron; aici va învăța trei ani. Între anii 1903-1906, a urmat cursurile Academiei militare Ludoviceum din Budapesta, iar în 1906, locotenent fiind, este repartizat la Regimentul 2 honvezi regali din Gyula; aici, a început să traducă volumul de povestiri Lelki Kalandok (Aventuri spirituale) de Gyula Szini și a conspectat o serie de autori din literatura universală: Shakespeare, O. Wilde, Schiller, Tolstoi, Hugo etc. În 1907, este suspendat din serviciu, până la sfârșitul anului, motivul principal: „Ca responsabil al bucătăriei de la popota ofițerilor, a mânuit neglijent sumele încredințate, nereușind să dea socoteală de întrebuințarea lor”, deși există indicii că banii fuseseră împrumutați unor colegi. Consemnat la domiciliu, în Prislop, se apucă de studierea serioasă a clasicilor literaturii universale, dovadă însemnările sale în limbile maghiară, germană, franceză și română. Scrie piese de teatru în limba maghiară, piese incluse de editorul operei rebreniene, Niculae Gheran, și în traducere, în Opere, vol. 11, (Teatru, Ed. Minerva, București, 1980, 1234 pagini, transcrieri și traduceri în colaborare cu Nicolae Coban și Gheorghe Fischer). În 5 februarie 1908, i se aprobă demisia din armată și renunțarea la gradul de ofițer și se stabilește în Prislop. În 15 octombrie 1909 ajunge în București, iar a doua zi îl vizitează pe George Coșbuc și se apucă de scris. Cu prilejul unui control la hotelul unde locuia, este descoperit de agentul de poliție Ioan Găvriluț, someșan, fost coleg de școală cu tatăl său, care îl ia în gazdă. Mihail Dragomirescu l-a ajutat și încurajat extrem de mult, acestuia fiind recomandat de George Coșbuc și de Ilarie Chendi. În 1912 se căsătorește cu Ștefana I. Rădulescu, provenită din pătura unor boieri scăpătați; în același an, debutează cu volumul de nuvele Frământări. Fiica sa, Puia-Florica Rebreanu se va căsători în 1931 cu Radu Vasilescu, sublocotenent de cavalerie, având ca nași pe Iuliu Maniu și Elena Coșbuc, văduva poetului; a nu se confunda cu Elena Sfetea, sora lui Coșbuc, cunoscută de romancier în 1928, aceasta fiind căsătorită cu editorul librar Sfetea. Conform Jurnalului (I), în 1930, a fost la masa Pen-Clubului, unde „Brătescu-Voinești a povestit lucruri interesante despre Maiorescu, Caragiale, Eminescu, Coșbuc (s. n.) etc.”. Puțină lume știe că poetul George Coșbuc a avut la Tismana o locuință sezonieră și că școala de acolo purta numele poetului încă din 1931, an când a fost vizitată de romancier.

În 1931, va conferenția în sala Fundației Carol I, din București, despre viața și opera lui Coșbuc, în 26 mai 1935, la Câmpulung, în Bucovina, iar în 22 noiembrie 1936 la Craiova, având aceeași temă. În 1937, Rebreanu va merge la Mamaia și va vorbi în sala de festivități a liceului din nou despre autorul poeziei Nunta Zamfirei. Interesant este că într-un interviu, apărut în Adevărul, (LI, nr. 16338, din 1 mai 1937), Rebreanu afirmă că  era „din același sat cu Coșbuc, cu care, zice el, tatăl meu fusese coleg. Eram la București, continuă el, scriam, îmi apăruse Golanii, și cu toate acestea [Coșbuc, n. n.] nici nu voia să audă că scriu literatură”. Precizăm că Rebreanu face parte din categoria scriitorilor români care au trăit în bună parte doar din scris. Este primit în Academia Română, la propunerea lui Sadoveanu, de-abia în anul 1939, iar discursul de recepție va fi în 29 mai 1940 și se intitulează Laudă țăranului român, unde nu scapă ocazia de a-l pomeni pe poet, răspunsul fiind rostit de Ion Petrovici. Este printre puținii scriitori care au avut curajul de a participa la înmormântarea lui Iorga în anul 1940.

Când a fost întrebat, într-un interviu semnat de N. Papatanasiu, apărut în Tinerețea, seria II, VII, nr. 2, din 1 aprilie 1941, ce părere are despre decorul ardelean și literatura țării, autorul Pădurii spânzuraților a răspuns: „Importanța decorului ardelean, în literatura românească, este covârșitoare./ În poezia ardeleană – de la Deșteaptă-te, române!, la Octavian Goga și până la poezia estetizantă a tinerilor poeți ardeleni -, peisajul ardelean e un component de prim rang… Nu ca simplu peisaj, desigur – ci ca spirit general. Deșteaptă-te, române! nu se poate scrie decât în Ardeal – care i-a impregnat bărbăția și asprimea verbajului… Coșbuc (s. n.) e atât de ardelean și specific! Goga nu putea apare și desăvârși decât acolo. Poezia nouă rămâne pe aceeași linie de realizare… Tiparele se păstrează./ În proză: Slavici și Agârbiceanu. Nu e deajuns numai să le însemni numele?/ Duhul acesta specific ardelenesc a avut o reală înrâurire asupra literaturii românești, așa cu literatura germană a influențat personalitatea artistică a lui Mihai Eminescu./ Este o contribuție de gravitate și asprime, o notă necesară, fără de care literatura românească n-ar avea rotunjimea ei – dacă ar lipsi ardelenismul!”. În 22 martie 1944 îi scrie dramaturgului american Eugene O’Neill prin care îl anunța că reprezentarea trilogiei Din jale se întrupează Electra, ce avusese loc pe scena Teatrului Național în 22 decembrie 1943, se bucură de un „excepțional entuziasm”.

În calitate de traducător, așa cum scrie editorul Niculae Gheran, în 1908 a tradus și publicat în revista Țara noastră poemul Moartea șoimului de M. Gorki, în 1909 a încercat să traducă romanul Război și pace de Tolstoi, după o versiune germană, în 1911 a tradus Hoții de Schiller și Ofițerul de Franz Molnar, precum și romanul Cavalerii de C. Mikszath, publicat în același an, iar în 1913 va publica traduceri din Cehov și Courteline. În 1918, editorul H. Steinberg îi încredințează colecția Scriitori celebri, purtând pe copertă mențiune: „Apare în fiecare sâmbătă. Director Liviu Rebreanu”; au apărut 18 broșuri a 32 de pagini cu scrieri din literatura universală și națională (Tolstoi, Balzac, Dickens, Boccaccio, Storm, Petronius, Ibanez, Irving, Sarath Kumar Ghos, Zola, Nietzsche, Gorki, Taketori-Monogatari, respectiv Negruzzi, Carmen Sylva, Odobescu, Creangă, Alecsandri etc., majoritatea însoțite de scurte prefețe și note bibliografice. În anul 1923, apare O mie și una de nopți (în două volume) în traducerea lui Liviu Rebreanu. De-a lungul vieții, a citit cu pasiune cărți semnate de: Andre Gide, Thomas Mann, Thomas Hardy, John Galsworthy, Joseph Conrad, Georges Duhamel, Virginia Woolf, Aldoux Leonard Huxley, Marcel Proust, Lev Tolstoi, Dostoievski, Cervantes, anticii greci și latini, renascentiștii, reprezentanții clasicismului și romantismului, autori români contemporani etc.

Cert este că Liviu Rebreanu a vorbit elogios despre Coșbuc de câte ori i s-a ivit ocazia.