ELENA M. CÎMPAN, POVESTE DE IARNĂ

De la fereastra arcuită, în trei părți, în numele luminii, al întunericului și al ochilor însetați de visare, se vedea căsuța din livadă, departe, în fum, în abur, în ceață, ca o aripă așezată peste umerii obosiți ai pământului, ușor înghețat, ca de sărbătorile de iarnă, când nu este încă ger destul, doar o strângere de mâini, de inimă, de gând, înfrigurată.

      De câteva zile, se găsea într-o stare în care nu-i venea să facă nimic. De parcă altcineva trebuia să facă totul. De parcă toate ar fi trebuit să fie făcute, deja, de către altcineva. Era singură, înconjurată de lume. Lumea era a gândurilor, nici albe, nici negre, mai mult gri, așa, ca în nesiguranță. Înconjurată de trecut, de oameni din trecut. Înconjurată de tăcere, nu vorbea, ca să nu i se audă îndoielile, ca să nu răsune clopoțeii lacrimii.

      Zilele veneau și treceau, oricum. Ce-ar fi fost de făcut? Să le iei cu mâna și să le așezi în ordine? Să te împotrivești vremii? Valului? Să oprești căutarea? Toată viața e o căutare, o scotocire agitată prin bagaje, când nu găsești exact ce ai nevoie. Unde am pus liniștea, fericirea, bucuria? Nu găsesc iubirea. Dacă am uitat norocul? Vamă după vamă îmi deschide și mă încearcă. Îmi creează emoții.

     Spre acea căsuță din livadă ar fi bine să pornească astăzi, chiar dacă este o zi de iarnă. Își făcea curaj, revenea, iar se pornea, până ce, în cele din urmă, gata. A părăsit fereastra, suflând din obișnuință, cu buzele adunate, și ștergând apoi cu mâna suprafața sticlei, crezând că o face mai clară, mai transparentă. Și să rămână așa.

     Uneori nu știa ce să facă cu mâinile. Mâinile acestea, care ne aparțin și sunt atât de neascultătoare. Tendința este să le ascundem. La spate, în buzunar, sub braț, una în alta, încercând să se joace de-a ascunselea neîncetat. Când scria, simțea că mâinile înalță castele de cuvinte, că fac exact ce le spune ea și se lăsa în voia lor, ca într-un dans, în care era condusă cu siguranță, cu ritm. Își amintea cum bunica ei, stând la masă, povestind, strângea degetele în pumni și se juca cu ei, făcându-i să alunece unul pe lângă altul, încât se auzea cum oscioarele cântă. Un cântec de leagăn. Recunoștea și acum acea muzică a mângâierii fine dintre încheieturi, a inelului ce atingea masa, repetat, și începea să strălucească și mai tare.

     În fața ei, strălucea și căsuța din livadă. Ziua înainta și acoperișul primea lumina în căușul statornic al clădirii vechi, dar curată, blândă și primitoare. Acoperișul zilei încă nu se vedea. Părea cea mai lungă zi, deși era cea mai scurtă.

      După ce a plecat de la fereastră, pentru o clipă, a simțit dorul de imaginea lăsată în urmă. Dar, știa că este acolo și că o așteaptă. Pornea spre ea. I-a rămas în privire aripa caldă și blândă, spre care se îndrepta acum, cu pași mici, legănați, pe care nimeni și nimic nu i-ar mai fi putut întoarce din drum. Un drum alb, ca o foaie de hârtie, încă nescrisă.

      Urcând pe cărare, simțea cum copacii își deschid porțile, de intrare în felul lor de a fi, drepți, roditori și cu umbră în căldura verii. Erau ca niște bătrâni, uitați, ocoliți. Apropiindu-se de ei, ea le atingea scoarța, cu mâna-i rece și deodată simțea o căldură în palme, ce-i amintea de focul din soba copilăriei. Ce foc interior ascuns în trupul copacilor reușea să-i încălzească drumul acesta într-o zi părăsită de celelalte zile!

      Mergea și nu mai ajungea. Căsuța se tot depărta, aripa plutea în continuare deasupra unui text, ce acoperea pământul. Cu cât se apropia de acea imagine, cu care a pornit de acasă, vedea că ea dispare, se ascunde printre alte bagaje, cu care era obișnuită.

     La capătul drumului, s-a așezat obosită pe o margine de lume, privind înapoi, privind înainte, privind înainte, privind înapoi, așa cum se întâmplă la o răscruce. Vedea soare și lună, răsărit și apus, cântec și mâini regăsite.

      Cu acestea, s-a întors la fereastra arcuită, în trei părți, în numele luminii, al întunericului și al ochilor însetați de visare...

a