Elena M. Cîmpan: Hronic la conferirea numelui unei școli

      N-am mai participat vreodată la numirea unei școli, nici ca elev, nici ca profesor, adică la momentul acela unic, rupt din stele, când școala ( nici nu știu cine mai mult: clădirea, profesorii, elevii, conținuturile toate?! ) primește ( ce dar unic! ) un nume. Un fel de botez, asemănător celui literar, bazat pe valoare, pe consacrare, pe continuitate. În naivitatea mea ( nevindecată, încă ) îmi imaginam că școlile au sau ar trebui să poarte, toate, un nume, că doar așa vin ele pe lume. Precum străzile. Nu știu dacă se potrivește exact, dar merită apropierea de poezia lui Marin Sorescu, „Trebuiau să poarte un nume”: „Și pentru că toate acestea/ Trebuiau să poarte un nume/ Un singur nume,/ Li s-a spus/ Eminescu.” Dacă mă gândesc la proiectul sculptorului Mircea Mocanu, „Nicio școală fără Eminescu”, ce presupunea câte un bust amplasat în școlile din județul Bistrița- Năsăud ( „Nu este importantă statuia în sine, cât ceea ce se întâmplă în jurul ei.” ), cred că apropierea școlii de un cărturar, al cărui nume să îl poarte, reprezintă mai mult decât o vecinătate, un aspect de suprafață, ci, odată cu acestea, se întâmplă reale schimbări de gândire, de raportare la lume.

      Ce s-a întâmplat la Școala Gimnazială din Josenii- Bârgăului, sat despre care Aurel Rău spune că este cel mai „curat”, etnologic și etnografic, de pe toată Valea, reprezintă, cu siguranță, un moment istoric, de început, de întemeiere. Într-un ton firesc, imprimat de cei prezenți, invitați din domenii de activitate diferite, profesori, medici, ingineri, economiști, cercetători, elevi ( toți cu afinități pentru satul Josenii- Bârgăului ), evenimentul, desfășurat în sala festivă a școlii, ( unde, pe un perete central, se afla desenat un arbore al artelor și al științelor, pe fiecare dintre ramuri aflându-se simboluri, rosturi, imagini, ce culminau toate și se adunau în imaginea unei cărți ), a construit, în jurul lui, prin atmosferă, prin cuvinte, prin gânduri, o catedrală, imagine desprinsă, parcă, din marile biblioteci, ziditoare.

     Școala din Josenii- Bârgăului nu este o școală mare, dar, așa cum nu ne alegem familia în care venim, nici școala nu constituie/ nu constituia opțiune prea largă ( mai demult, mai ales la sat, era mai greu de ales școala; lucrul acesta se întâmpla mai târziu, pentru studii superioare în străinătate, și era apanajul aristocrației sau al carității). Pentru Aurel Rău, lucrul acesta se înscrie într-un dat al biografiei. O biografie cu care se mândrește și pe care a expus-o atât de concis în cadrul întâlnirilor de la Josenii- Bârgăului.

     Cred că acum evenimentul nu poate fi perceput în totalitate, în toată măreția lui. E încă proaspăt. Doar timpul este cel care, cu talentul lui indubitabil, va face din această frumoasă zi de toamnă, 20 octombrie, un fapt întemeietor, de consemnat, probabil, în file de istorie, nu doar locală, nu doar școlară, ci și universală, și literară.

     Invitații de la Cluj, de la Filiala Uniunii Scriitorilor, Ion Pop, Adrian Popescu, Ion Cristofor, au participat cu bucurie la emoția generală, pentru că ei nu au încă o școală a lor, în sensul în care, de acum, Aurel Rău are. Atmosfera creată, în primul rând de Veronica Bălan, directoarea școlii, a fost una firească, specifică unui astfel de moment ( deși nemaitrăit ), condus și susținut cu sensibilitate, cu tandrețe și respect adresat, văzut, simțit,  în egală măsură, de către participanți, de fapt, mari aleși, privilegiați ai soartei. Ideea luminoasă, de conferire a numelui poetului Aurel Rău Școlii din Josenii- Bârgăului, aparține lui Mircea Gelu Buta, care, de multă vreme, veghează la ducerea la îndeplinire a acestui gând ilustru. E nevoie de răbdare, de stăruință, de preocupare, calități prezente în distinsu-i profil. Toate lucrurile în această lume pornesc de la o idee primordială, care încolțește în mintea omului și crește până la împlinire și desăvârșire. Spre deosebire de alți cărturari, concentrați asupra domeniului științific, a teoriilor literare ( dacă e vorba despre literatură, în cazul unui scriitor ), Mircea Gelu Buta îmbină armonios știința, erudiția, cu spiritul larg, deschizând porți, apropiind oameni, într-un mers bun și sănătos al societății, în care să ne regăsim, cu bucurie. Inspectorul școlar general, Mircea Cristian Nicula, cu toate „chemările” unei zile aglomerate, nu putea fi prezent decât aici, la întemeierea unei școli, în buna tradiție a celor ce s-au numit/ și au rămas Spiru Haret și Gheorghe Lazăr. În cadrul discursului elegant și bine acordat realității, a propus înființarea unui cenaclu în fiecare școală din județ, fapt receptat cu încredere și optimism. Primarul comunei, Nicolae Vrâncean, nu a purtat banda tricoloră, specifică edilului, dar a transmis prin cuvintele sale stabilitate, colaborare și susținere pentru școală, așa cum e de așteptat. Dintre toți, cred, cei mai emoționați, după personajul principal, Aurel Rău, au fost elevii. Aceștia au recitat din poeziile poetului, avându-l în fața lor, „în carne și oase”, și au interpretat fragmente de cultură rurală, materializate în șezători, cu valorificarea înțelepciunii populare, cuprinse în ghicitori, în strigături. Chiar și în jocurile distractive, cu substrat moral. Buna dispoziție, emoția artistică, de moment și document, pluteau în aer, peste spiritele prezente, luminoase, gânditoare, meditative și, totuși, unice.

      Tăcut, mi-am amintit că toamna este și anotimpul premiilor. În viața acestei școli, de țară, creatoare de caractere de-a lungul vremii, conferirea denumirii de „Aurel Rău” poate egala cu acordarea unui Premiu Nobel, la scara corespunzătoare. Premiu acordat, prin excelență, domeniilor care contează, prin vârfuri, fiecare. Școala Gimnazială din Josenii Bârgăului a fost aleasă, a primit acest premiu simbol, un nume, „adunat pe-o școală”. Nu toate școlile trebuie să primească același nume, dar toate trebuie să poarte un nume. În cazul Școlii din Josenii- Bârgăului, acest fapt s-a petrecut. Urmează, probabil, amplasarea bustului scriitorului titular, în fața școlii.

     Îmi imaginam ziua de astăzi petrecută undeva, într-o grădină cu trandafiri înfloriți. Dar, școala, școlile, nu sunt altceva decât trandafiri înfloriți. Elevul, elevii, nu sunt decât trandafiri care înfloresc. Profesorul, profesorii pot fi cei care-i ajută pe trandafiri să înflorească. Iar cartea, cărțile sunt cei mai frumoși trandafiri înfloriți. Aurel Rău, 93 de ani, a scris și publicat, de puțină vreme, volumul de poezii, intitulat „Trandafiri înfloriți”, Casa de Editură Dokia, Cluj- Napoca, 2023. Pornind de la acest titlu, de imagine generală a unei stări de grație, cu trandafiri înfloriți, parfum și culoare deopotrivă, și o societate frumoasă, mai restrânsă ori mai extinsă, poate fi asemănată cu o grădină de trandafiri înfloriți.

     Ca „voce a școlii”, va vorbi de acum și Aurel Rău. Din volumul amintit, poemul „Ultimul trandafir”:

Peste noapte s-a scuturat

o parte din petalele scriind cupa

lovită de forța de gravitație.

Lacrimile sunt presărate, vegetale,

melancolic, la baza crucii

invizibile, care-i el.

I-am prevăzut doar trei zile,

dar n-am vrut să spun.

Decorul, academic.

Nu-i nimic, se moare clipă de clipă,

„Din codru rupi o rămurea...”

A fost ultimul trandafir din an, cred.

A fost odată ca niciodată.