Părinte profesor,

 Acum 20 de ani, în anul 2004, după o îndelungată cercetare, aţi publicat la Editura Renaşterea a Mitropoliei Clujului  cartea de referinţă „Cuviosul Ierarh Pahomie de la Gledin – Obârşiile, viaţa, nevoinţele, antecesorii şi urmaşii săi” (Documentaţie de canonizare).

Citez cuvintele marelui mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania  pe care le-am găsit în prefaţa la cartea dumneavoastră:

„Cartea părintelui profesor Nicolae Feier îmi oferă prilejul de a solicita Sfântului Sinod înscrierea Cuviosului Ierarh Pahomie ca încă o nestemată în cununa cea neveştejită a sfinţilor români.

Mai mult, îmi oferă icoane în cuvinte ale unor viitori sfinţi mărturisitori năsăudeni ”.  

Cum aţi început cercetarea?

 

Cercetarea asupra vieţii unei personalităţi de acum 300 de ani este anevoioasă şi conţine o investiţie de muncă devotată şi uneori obositoare, cu capcane, cu piste bune şi greşite. Primul sfânt al plaiurilor noastre bistriţene a reprezentat pentru mine o încoronare a unei munci petrecută lângă părintele Academician Mircea Păcurariu, autorul cunoscutei Istorii a Bisericii Ortodoxe Române în trei volume. Şi-a ales dintre studenţii săi viitori colaboratori. Am avut fericirea să fiu şi eu printre aceştia. M-a folosit la grelele cercetări referitoare la documentaţiile de canonizare a sfinţilor români. Ar fi  vrut să rămân la catedra sa, dar drumurile vieţii mele au fost hotărâte de Dumnezeu să fie altele. Mi-am dorit preoţia mai mult decât dăscălia şi cu toate acestea Dumnezeu a hotărât să le slujesc pe amândouă.

De ce vi se spune ,,preot profesor”?

Am primit misiunea de  a introduce ,,Religia” ca disciplină şcolară în toate şcolile de stat din Judeţul Bistriţa-Năsăud. ,,Statutul cadrelor didactice”, arată clar că nu poţi fi inspector şcolar de specialitate dacă nu eşti mai întâi profesor. Aşa că mi-am luat gradele didactice: definitivatul, gradul II şi gradul I. Am avut această demnitate din anul 1990 până în septembrie 2001 când noul Statut prevedea că un inspector şcolar nu poate exercita misiunea decât în două mandate succesive de câte patru ani.

Cum aţi ajuns la Gledin?

Suntem şi eu şi soţia mea de pe valea Şieului. Când  academicianul Mircea Păcurariu a aflat că e vacantă parohia în care s-a născut viitorul sfânt Phomie, i-a cerut arhiepiscopului Teofil Herineanu să mă trimită temporar acolo. Aşa am devenit gledinar timp de 13 ani. Acolo soţia mea a primit post în învăţământ, acolo mi s-au născut copiii şi am reuşit să construiesc acolo o biserică monumentală în vremuri în care autorităţile  promovau ateismul şi erau ostile construirii bisericilor.

Când am ajuns la Gledin absolut nimeni nu mai ştia nimic despre episcopul Pahomie  al Romanului născut acolo, nici despre nepotul său, mitropolitul Moldovei, Iacob Stamati, doar un bătrân numit, Ioan Vlaicu, păstra amintirea unui episcop care a fost adus la Gledin  ,,în desagi”, şi această poveste tristă era legată de faptul că un dascăl monorean a  găsit scris pe o carte de strană (Octoihul Mare) că episcopul greco-catolic, Ioan Lemeny  a refuzat să vină să sfinţească o biserică de lemn în anul 1853, iar monorenii i-ar fi luat în batjocură pe geledinari zicând: ,,La voi în Gledin episcopii vin numai în desagi, batjocorind necazurile noastre cele vechi.”

Într-adevăr, după minuţioase cercetări, care s-au extins şi după canonizare, am constatat pe baze documentare imbatabile că doi vlădici au ajuns în Gledin în desagi.

Cel dintâi a fost Mitropolitul Ardealului,  Iosif Budai, care a fost martirizat la Yeci (Brâncoveneşti) la câţiva km de Gledin, fiind aruncat, potrivit lui Petru Maior,  din Turnul Ţepuşelor în Grapa cu coase, (un horn tapetat cu coase) pentru că nu a vrut să sfinţească preot ortodox un câine, la porunca principelui Ardealului Mihai, Appafi şi a grofului, Ianoş Kemeny.

Crucea lui se afla lângă biserica veche în stânga intrării şi avea inscripţia în greceşte, KYR KYR IOSIF MITR şi anul 1682, în salvonă.

Trupul lui a fost furat noaptea de către Vasile Cristea din Potoc, moşul patriarhului Elie Miron Cristea, fapt pentru care a fost exilat la Topliţa la moara dată de Petru Rareş Mănăstirii Ruga de la Gledin pe care a rectitorit-o şi la a cărei sfinţire a participat.

La aducerea trupului şi la ,,îngropăciunea făcută pe ascuns” (P. Maior) au mai participat şi doi fii de preoţi minori: Ioan Ladoşi din Săcalul vecin şi Petru Pencu din Gledin, viitorul monah şi episcop Pahomie. Ei au fugit în Moldova.

Al doilea ,,vlădică adus în desagi” a fost însuşi episcopul Pahomie care a fosta adus pe ascuns din Kiev în desagi, cusut într-un cojoc păcurăresc, de către arhimandritul Lazăr Ursa, aşa cum reiese dintr-un înscris aflat pe  o Cazanie a lui Varlaam, aflată la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, număr vechi 5536. (În 1981-84 s-a făcut o altă ordonare şi numerotare).
Iată textul:

„Această sfântă carte, cu bune învăţături şi de mare folos sufletesc, o am cumpărat eu smeritul Ieromonah Lazăr, de la Kiev, din cămara Pecerskii din care se vând cărţile la Podolia, când am fost după rămăşiţele răposatului Pahomie, carele a fost episcop la Roman. Văleat 7234 (1725), luna septemvrie, 16 zile.”
„Iar mai pe urmă de la acel eromonah Lazăr o am cumpărat eu erei Irimie de la Apăfaia ... (Apalina, Mureş). (N.B. Anul bizantin 7234 începe în 1 septembrie 1725) (Arhimandritul Ursa Lazăr era din Gledin şi era rudenie cu Sf. Pahomie. Familia sa de origine mai există şi azi.
 

 

 

Canonizarea Sfântului Pahomie a fost aprobată de către Sfântul Sinod al B.O.R. în 14-15 noiembrie 2006. Pronunţarea oficială a Canonizării a avut loc la Gledin, în data de 14 aprilie 2007.

 La eveniment au participat 37 de episcopi ai SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, precum şi oaspeţi din Bisericile ortodoxe surori, în frunte cu primatul Ucrainei, Vladimir de Kiev. A fost de faţă şi preşedintele Statului Român, dl. Traian Băsescu, precum şi numeroase oficialităţi naţionale, judeţene şi locale.

O parte dintre înalţii ierarhi prezenţi la evenimentul canonizării de la Gledin. 48 de ierarhi ai sfântului Sinod şi Primatul Ucrainei au fost de faţă.

 I.P.S Arhiepiscop Andrei, acum Arhiepiscopul şi Mitropolitul Clujului…, atunci Arhiepiscop de Alba-Iulia, P.S. episcop vicar Vasile Someşanul al Clujului şi Consilierul eparhial, Arhidiaconul Claudiu Grama,  la ultimul parastas al marelui ierarh Pahomie, înaintea proclamării la Gledin a canonizării Cuviosului Ierarh ,,Pahomie, arhiepiscopul ţărilor Valahia, Moldova şi Ardealului”, cum este numit într-un tablou votiv la Pocrov. 

 

În prestigioasa revistă, ,,Curierul Național”, ediţiea din arhivă, anul 15, joi, 23 septembrie 2010, distinsa doamnă, Poliana Cristescu, nora familiei Ceauşescu, vă face o măgulitoare prezentare foarte elogioasă a operei dumneavoastră istorice, afirmând că:

,,Părintele profesor Nicolae Feier a anticipat că moaştele Sfântului Pahomie trebuie căutate aici în ţară, la Pocrov, nu la Kiev (Schitul ctitorit de sf. Pahomie cu hramul ,,Acoperemântul Maicii Domnului”.

 Vă rugăm să ne lămuriţi şi cum aţi cunoscut-o pe autoare şi să detaliaţi asupra problemei moaştelor sf. Pahomie.

Îi mulţumesc distinsei doamne, Poliana Cristescu, pentru cele cinci articole conţinând aprecieri foarte elogioase la adresa unor cărţi ale mele, publicate în Jurnalul Naţional şi în Gazeta de Sud. Doamna profesoară preia titlul unui articol al distinsului profesor bistriţean, Vasile Găurean, pe care i  l–a pus la dispoziţie domnul  Viorel Pupeză, prefect al Bistriţei.

Am avut onoarea să o cunosc la Institutului Cultural Român din Constantinopol, acolo unde, invitat  ca ,,profesor vizitator”,  am susţinut mai multe conferinţe despre istoria românilor în raport cu primii sultani, care ne-au păstrat ca princiaritate romană autonomă, Pricipatele Române, în timp ce pe toţi vecinii noştri i-au transformat în paşalâcuri.

În ce priveşte Sfintele Moaşte pentru a face puţină ordine în amalgamul de date referitoare la Sfântul Pahomie şi, mai ales, pentru că Nicolae Iorga afirmă pe baza unor înscrisuri cercetate de el că Pahomie şi-ar petrece veşnicia la lavra Peşterilor din Kiev în paraclisul Sf. Ştefan, vă pun la dispoziţie un raport  de acum 11 pe care l-am înaintat Înalt Preasfinţite Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei.

Iată texul întreg,  ca să observaţi cât de dificilă a fost cercetarea:

,,Urmare discuţiei de la Bistriţa despre Moaştele Sfântului Pahomie de la Gledin, cu supunere şi respect, Vă pun la dispoziţie textul unei însemnări descoperit pe o „ Carte românească de învăţătură" (Cazania lui Varlaam, de la Iaşi, 1643) de către cercetătorul Florian Dudaş, publicată În „Cărţi călătoare", apoi în „Memoria vechilor cărţi româneşti". (Ed. Ep. Oradea, 1990, pag. 184, poziţia 240).
Textul a mai fost publicat şi în „Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei - un corpus - editat de I. Caproşu şi E. Chiaburu, vol.I. (1429- 1750) Casa Ed. Demiurg, Iaşi, 2008).
Cartea a aparţinut Parohiei Ortodoxe Române Apalina, jud. Mureş, destul de aproape de Gledin şi se află la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, număr vechi 5536. (În 1981-84 s-a făcut o altă ordonare şi numerotare).
Iată textul:
„Această sfântă carte, cu bune învăţături şi de mare folos sufletesc, o am cumpărat eu smeritul Ieromonah Lazăr, de la Kiev, din cămara Pecerskii din care se vând cărţile la Podolia, când am fost după rămăşiţele răposatului Pahomie, carele a fost episcop la Roman. Văleat 7234 (1725), luna septemvrie, 16 zile.”
„Iar mai pe urmă de la acel eromonah Lazăr o am cumpărat eu erei Irimie de la Apăfaia ... "(Apalina, Mureş). (N.B. Anul bizantin 7234 începe în 1 septembrie 1725) (Arhimandritul Ursa Lazăr era din Gledin şi era rudenie cu Sf. Pahomie. Familia sa de origine mai există şi azi.
El a întemeiat Şcoala monahală de trei ani la Neamţ. Era o uriaşă personalitate cărturărească, un om duhovnicesc de talia verişorului său, Sfântul Pahomie, educat în şcoala Mănăstirii Ruga, ctitoria lui Petru Rareş, de la Gledin. A refuzat episcopatul Huşilor de dragul şcolii. Poliglot fiind, în şcoala lui se învăţa greaca, slavona, latina, rusa şi unele „beizadele” (copii de boieri) chiar turca şi germana, gramatica, retorica, morala, Vieţile Sfinţilor - Patrologia etc.)

Obiecţii la text:
,,... am fost după rămăşiţele răposatului Pahomie, carele a fost episcop la
Roman. Văleat 7234 (1725), luna septemvrie, 16 zile.”
Deci nu scrie explicit că au fost şi aduse. De ce?
E posibil să dezgropi pe cineva doar după un an de la deces?
De ce nu s-a pus o placă (cruce, Înscrisuri) pe un mormânt episcopal?
De ce s-a ţinut in taină locul aşezării sfintelor sale moaşte la Pocrov,
ctitoria sa?

Răspunsurile ni le dau documentele vremii referitoare la a II-a şi a III-a domnie a lui Mihail Racoviţă.
Sub presiunea ţarului Petru I al Rusiei, domnul a fost mazilit de la a II-a domnie.  Sf. Pahomie sfinţindu-l în locul său domn pe Nicolae Mavrocordat. Acest lucru l-a deranjat pe Mihail Racoviţă.
În 1716 Mihail Racoviţă a fost numit iar domnitor (5 ian. 1716- 1 oct. 1726) în timpul războiului austro-turc (1716-1718) deoarece era antihabsburg.
Căpitanul austriac Ferentz (Francois Ernau, era belgian de neam) a făcut o incursiune ca să-l prindă pe domn, însă acesta, cu ajutor de la tătari, l-a capturat şi l-a executat împreună cu toţi cei 600 de oameni ce au colaborat cu el şi cu Nicolae Mavrocordat, boieri, călugări etc. Pe unii „trădători" i-a urmărit toată domnia ca să-i prindă şi să-i execute. Unora le-a profanat mormintele şi le-a dus capurile sub Crucea lui Ferentz, alături de trupurile celor 600, capetele lor fiind aşezate pe postament spre îngrozirea celor ce-l contestau.
Crucea există şi azi, în Nicolina. E monument istoric, înscris în Lista IS.04357.
Mihai Racoviţă încercat să ocupe cu tătarii Bistriţa ardeleană, ca pe veche moştenire Muşatină, sprijindu-1, din ordin otoman, pe F. Racotzy, în „Războiul curuţilor”.(,,Curuţii” erau „cruciaţi” – catolici austrieci. Se războiau cu „lobonţii”, nobilimea reformată din Ardeal, sprijinită de către sultan, românii fiind victimele colaterale.
Două mari personalităţi române s-au evidenţiat în „Războiul curuţilor”: Pintea Viteazul şi căpitanul de oaste Atanasie Todoran, care, după eşecul asediului Bistriţei, l-a însoţit în Moldova pe Mihail Racoviţă, dezertând din armata austriacă.
Am reuşit să demontez mitul „Ţăranului Tănase Todoran”, mit impus de istoriografia greco-catolică, într-o carte a mea ce a devenit alături de „alte osteneli” documentaţie pentru canonizarea sa.)
Din pricina că era prieten cu N. Mavrocordat şi cu Dimitrie Cantemir, domnul M. Racoviţă „a intrat la presupusu” şi l-a urmărit pe Sf. Pahomie, ca să-l prindă „fiindcă s-ar fi unit cu acei zurbagii a lui Ferenţ, fiind ei din aceeaşi Ţară”. (Melchisedec, Cronica Romanului, pag. 352; C. Bobulescu, Pocrovul, pag. 25. Voicescu „Pribegia lui Pahomie ... ", pag. 76. Nicolae  Feier. Cuviosul Ierarh Pahomie de la Gledin, documentaţie de canonizare  pag. l 04)
Potrivit „Cronicii Ghiculeştilor” (Ariadna şi Nestor Camarino, Cronica Ghiculeştilor Bucureşti, 1965, p. 209) care descrie cei zece ani de teroare pentru cei doar bănuiţi de colaborare cu Ferenţ: „Nepotul egumenului de la Caşina a fost ars de viu” pe movila (pe care tronează până azi crucea lui Ferenţ) unde erau oasele celor ucişi. (Ibidem)
Sfântul Pahomie s-a refugiat în „Ţara Ungurească, acasă”. Dacă ar fi căzut Bistriţa poate că nu ar fi scăpat: ,,Când au bătut tătarii am fugit în Ţara Ungurească, Acasă, unde multe scârbe si bătăi şi batjocură am primit de la toţi, îndoit.” (Melchisedec, Cronica Romanului, pag. 352). Începuseră greco-catolicizarea Ardealului, iar oamenii lui Racoviţă erau pe urmele lui. Mai pe urmă Mihail Racoviţă l-a trimis pe căpitanul de oaste, dumnealui Atanasie Todoran din Bichigiu să i-l aducă viu sau mort pe episcopul Pahomie, fugar în părţile Bistriţei ardelene în locurile sale natale. Nu numai că nu l-a predat lui Racoviţă, ci cu ceva bani primiţi printr-un emisar de la Dimitrie Cantemir, fugar în Rusia încă din anul 1711, l-a răscumpărat de la minoriţii bistriţeni care îl întemniţaseră pentru că a hirotonit preoţi ortodocşi. A cumpărat din biserica minoriţilor bistriţeni (în care slujesc eu acum) şi un deget din cele cinci ale ,,promartirului Ştefan ce se află acolo”, apoi l-a dus spre Satu Mare şi l-a încredinţat oamenilor lui Pintea Viteazul care ,,mau dus la dohtor în Lwov şi de coplo la Kiev. 

Valeria Peter Predescu a publicat o baladă despre „Preosfinţu lui Petretio” (Sf. Pahomie se născuse în neamul Petreştilor - ,,A Petri”,  neamul lui Ion Creangă, ramura Ciotanilor. În ucraineană ,,penko” îneamnă ,,ciot”)
Aceşti Petreşti, din ramura Arsinte, administrau o moşie în Gledin a Mănăstirii Bisericani, primită de la Petru Rareş. Şi azi se numeşte în sat neamul acesta „Petreştii bisericani”.
Episcopul Pahomie a hirotonit preoţi în absenţa episcopului ortodox ce trecuseră la greco-catolicism: ,,Ş-o pus mâna-cap la mulţu,/ Tot Bodaucu şi Şaieu ... / Şi l-o prinsu-l-o legatu / Şi l-o pus la căpucini / Care mi l-o cinuitu / Numa nu l-o răstignitu”.

Faptul era cunoscut şi publicat, cu explicaţii inexacte şi de către Vasile Netea. (Ibidem).
Deci, vlădica nostru sfânt fugea de la rău la mai rău!!! Iată ce zice: ,,M-am bolnăvitu: Şase luni am tot umbalt din loc în loc.” (Ibidem)
De aici a plecat „la dohtor în Polonia” şi abia apoi la Lavra Peşterilor din Kiev, ,,în pribegie, aşteptând acolo să nu mai fie domn Mihail Racoviţă, ca să se intoarcă la Pocrov” (Ibidem).
Cuviosul dorea din tot sufletul revenirea în ţară: ,,Trăia într-un provizorat, cu nostalgia Patriei şi mai ales a sihăstriei lui, aşteptând „că de va auzi că s-a schimbat din domnie Mihai Vodă, să se întoarcă şi el înapoi.”. (Ibidem)
De aceea am înclinat a crede, într-o anumită fază a cercetării, că s-a întors acasă viu, mai ales, că în „Izvod de trebi”, opera sa fundamentală, de care s-a folosit Stareţul Paisie de la Neamţ ca să creze Paisianismului, lucru confirmat de către Nicolae Iorga, se autointitula semnându-se „stareţ", ,,SMERENII PAHOMII, STAREŢ ODPISAV RUKOIU”, dar şi pentru că vorbea la trecut despre alcătuirea „Izvoduiui” - ,,când am fost la Kiev”.
În 16 sept. 1725 când Lazăr Ursu (Ursa) i-a adus „rămăşiţele” domnea încă M. Racovita. În ultimii ani de domnie, datorită unor alte incursiuni austriece, domnitorul a mai decapitat şi spânzurat pe mulţi, unora dintre cei ce au murit în luptă şi au fost îngropaţi le-a deschis mormântul şi i-a dus sub Crucea lui Ferenţ, la Nicolina, „spre groaza tuturor”. (Cronica Ghiculeştilor)
În aceste condiţii, de frică unei profanări, pe ascuns, Lazăr Ursu l-a adus şi l-a îngropat în ctitoria sa. De aceea nici pe carte nu scrie explicit despre aducerea moaştelor sale.
E posibil să fi trecut la Domnul doar în 16 sept. 1725 şi arhimandritul Lazăr Ursu să-l fi adus pe ascuns la Pocrov, de frica emisarilor lui Racoviţă.
Periplul aducerii sfintelor sale moaşte prin Ardeal şi apoi peste munţi, pe cărări ascunse, pe ruta Bisericani - Pocrov, e de luat în seamă din două motive:
- Lazăr Ursa vindea o „Cazania lui Varlaam”, preotului Irimie din Apăfaia (Apalina), jud. Mureş, poate pentru a procura bani spre a-şi putea continua drumul spre Pocrov. Aici observăm popasul cu sfintele moaşte la Geledin ale unui  ,,vlădică adus în desagi”.
-Pe un „Octoihul Mare”, din anul 1711, aflat în arhiva parohiei Gledin, preotul Grigore Bruta scria în 1853, supărat că episcopul Lemeny nu a venit să-i târnosească biserica de lemn, următoarele: ,,Vlădica nostru atât de sus se tine încât sfinţeşte doară zidiri din peatră. Aşa că l-o delegătitu pe protopopulu de Budac. Acesta bătrând şi în boală hiindu l-o delegătuitu pe popa din Monor să-mi sfinţască beserica. Da eu n-am vrut asta nicie în ruptu capului, că dară m-o batjocuritu şi pe mine şi Geldinu, strigând între oameni că, ,,la voi vlădicii vin numa în desagi", râzând de năcazurie noste cele dedemult.
Aşa m-o bătut gându să-l chem pe Şaguna, care pintu pravoslavnicii săi intră şi-n gaură de şerpe ".
Documentul acesta vorbind „la plural” (Vlădicii) şi (năcazurile) arată că doi vlădici au fost aduşi la Geledin „în desagi”. Unul a fost Iosif Budai, cel sfâşiat în grapa cu coase de la Ieci (Brancoveneşti) de către principele calvin, Mihai Apaffi şi baronul Ianoş Kemeny, în ianuarie 1682, căruia i-am găsit mormântul în faţa bisericii vechi. Al doilea a putut fi Sf. Pahomie.
Există date certe că din această cauză partiarhul Elie Miron Cristea a purtat pe umeri, la Alba Iulia, în 1918, o eşarfă din pânză de desagi, familia lui fiind exilată la Topliţa tocmai din pricina îngropării la Gledin la mitropolitului Iosif Budai de către strămoşul său din Potoc (Deleni), Vasile Cristea, însoţit de doi fii de preot: Petru Pencu din Gledin (Sf. Pahomie) şi Ioan Ladoşi din Săcalul de Margini (Pădure), ambii fugari în Moldova.
Munca de cercetare asupra vieţii şi activităţii acestei mari personalităţi româneşti din sec al XVII - XVIII-lea, primul după Mihai Vitezul care a avut o autoritate peste toate cele trei Ţări Române: „Arhiepiscop Ţărilor Moldovei, Valahiei şi exarh a celor de peste munţi”, aşa cum scrie pe icoana sa de la Pocrov (C Tomescu> Scurtă povestire despre Mănăstirea Neamţ" Chişinău, 1942), nu a fost deloc uşoară! (A suplinit şi Arhiepiscopia Bucureştilor însoţind trupele ruseşti, atunci când Sf. Antim Ivireanu a fugit spre Dunăre).
Vă rog să re-observaţi cu atenţie următoarele texte, document:
1. Cuviosul dorea din tot sufletul revenirea în ţară: „Trăia într-un provizorat, cu nostalgia Patriei şi mai ales a sihăstriei lui, aşteptând „că de va auzi că s-a schimbat din domnie Mihai Vodă, să se întoarcă şi el înapoi.” (Melchisedec, Cronica Romanului, pag. 352; C. Bobulescu, Pocrovul, pag. 25. Voicescu „Pribegia lui Pahomie ... ". pag. 76. Nicolae Feier. Cuviosul ierarh Pahomie de la Gledin,  (Documentaţia de canonizare) pag.104)
2. „Aşişderea, de acum Înainte, vrând Dumnezeu să mai merg în ţara mea, ce voi mai avea şi ce-mi va da mie Domnul acolo voi lăsa.” (Idem, pag. 105) Interesant e că a dat Mănăstiri Neamţ un Liturghier, două Psaltiri, un Triod etc, iar la Iaşi, la Mitropolie, se află un Gromolnic, aduse din Kiev.
3. În finalul la „IZVOD DE TREBI CE AM SCRIS CU MANA MEA LA KIEV”, programul său pentru înnoirea monahismului românesc, pe care şi l-a însuşit, zicem noi, pe nedrept, cuviosul Stareţ Paisie de la Neamţ, astăzi purtând numele de „Paisianism”, stă scris ceva uluitor: „SMERENII PAHOMII, STAREŢ
4. Deci, Pahomie, când a semnat acest „Izvod de trebi” (O nouă ordine monahală) se socotea iarăşi „stareţ” al Pocrovului.

Să fi fost, oare, un fel de „stareţ în exil”?!
5. Despre „Izvod”, numit şi „Aşezămnâtul pahomian”, vă rog să observaţi că doar a fost compus la Kiev, căci referirea e la timpul trecut: ,,am scris” nu la prezent, „scriu” .

Deci, chiar dacă Nicolae Iorga şi alţii, presupun că a murit la Kiev, în 1724, observând inscripţia de pe „Cazania lui Varlaam de la Apalina", moaştele Sfântului Pahomie trebuie căutate la Pocrov, nu la Kiev!
Dacă cineva se întreabă: „Cum de nu i-a fost păstrat şi cinstit mormântul cu lespezi şi înscrisuri?”, vom răspunde prin propria-i mărturie de pe un Gromolnic aflat la Iaşi, la Mitropolie: „Cum s-a făcut cu Moise, aşa şi cu trupul (meu), trecător ca slava lumii acesteia care trece ca iarba.”
Însemnarea aceasta, la care face referire şi Ştefan Berechet, a fost făcută după anul 1724, deoarece ediţia acestei istorii kieviene era din anul 1725.
Aşa cum am arătat mai sus, eroarea referitoare la datarea decesului în anii 1724-1725, vine din neînţelegerea corectă a Cronologiei bizantine, în care anul începea la 1 septembrie. Deci, anul 1724 s-a terminat la 31 august, iar 16 septembrie cade în anul 1725. Văleat 7234 (1725), luna septemvrie, 16 zile."

E posibil să fi îmbrăcat marea schimă sub numele de Pimen înainte de trecerea la cele veşnice şi din considerente practice, nu numai duhovniceşti, adică de frica oamenilor lui M. Racoviţă.
Firul cinstirii sale la Pocrov şi uitarea sa s-au petrecut nu numai din pricina domnitorului M. Racoviţă, sau poate din pricina schimbării numelui, ci mai ales din momentul în care cuviosul Paisie Velicicovski şi ucenicii săi au rupt „neatârnarea Pocrovului, pecetluită cu peceţi şi blesteme partriachiceşti", faţă de Neamţ. Atunci vechii pahomieni au fost izgoniţi, iar ,,Aşezământul pahomian” a fost asumat în totalitate de către stareţul rus Paisie ca propria sa izvodire”. (N. Feier: Op. cit. pag. 111- 112).
Efortul de a reface Pocrovul şi de a-l înzestra cu preţioase obiecte de cult, făcut de către mitropolitul Iacob II Stamati, nepotul sfântului Pahomie, s-a sfârşit la mijlocul drumului, deoarece acesta a trecut la Domnul, subit, în 1803.
Aceste informaţii privind mucenicia sfântului Pahomie nu sunt cunoscute, deşi credem că au darul de a pune într-o nouă lumină această uriaşă personalitate a Bisericii Strămoşeşti, care, potrivit lui N. Iorga, a fost cea mai importantă şi luminoasă stea duhovnicească şi cea mai cultivată faţă bisericească a vremii sale.
Şi eu am crezut întâi că se odihneşte în Kiev, apoi evoluând cercetarea, în a II-a ediţie a cărţii am emis ipoteza că a venit viu acasă, apoi când am văzut textul de pe Cazania de la Apalina ... ! ! !
Având oarecare îndrăzneală, pricinuită de cuvintele măgulitoare scrise în prefaţa cărţii de către I.P.S. Mitropolit Batolomeu: „Cartea părintelui profesor Nicolae Feier îmi oferă prilejul de a solicita Sfântului Sinod înscrierea Cuviosului Ierarh Pahomie ca Încă o nestemată În cununa cea neveştejită a sfinţilor români”, am semnalat parte din cele relatate mai sus, apoi că 14 aprilie e ziua în care a târnosit Schitul Pocrov, nicidecum data trecerii sale la Domnul, sau a îmbrăcării schimei monahale, că s-a născut cu vre-o zece ani mai devreme, că a făcut ucenicie mulţi ani la Durău, că are icoană străveche la Pocrov, etc.
Credem că smerita noastră intervenţie să Vă bucure şi să aducă o nouă rază de lumină din acele întunecate şi grele vremi.

Bistriţa, la 2 noiembrie 2013
Pr. Nicolae Feier

Vă mulţumim pentru interviu şi nu putem încheia fără a pune la dispoziţia cititorilor noştri ce a scris marele mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania într-un ,,Omagiu” la împlinirea vârstei de 70 de ani adresat profesorului şi mentorului dumneavoastră în ce privesc canonizările şi aghiografiile, academicianul Mircea Păcurariu.

 

În opinia noastră este cea mai elogioasă şi cuprinzătoare apreciere asupra activităţii scriitoriceşti a părintelui Feier şi ea  vine din partea marelui ierarh, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, care, în ,,Omagiul” închinat Academicianului Pr. Prof. Univ. Dr. Micea Păcurariu, la împlinirea vârstei de 70 de ani, scrie următoarele:

 

,,OMAGIU

 

BARTOLOMEU

Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului

 

Acum câteva luni, preotul Nicolae Feier din Bistriţa mi-a încredinţat un manuscris la care lucrase câţiva ani, rugându-mă să-l citesc şi, dacă va fi cazul, să-i fac o prefaţă.

În capitolul introductiv, autorul se simte dator să mărturisească originea demersului său cultural: După ce, ca absolvent al Facultăţii de Teologie ,,Andrei Şaguna” din Sibiu, şi-a susţinut teza de licenţă la Părintele Profesor Mircea Păcurariu, acesta l-a întrebat:

-Unde vei fi preot?

La Gedin.

-În cazul acesta- s-a luminat profesorul – îţi pun la inimă să alcătuieşti un studiu monografic despre viaţa Cuviosului Pahomie de la Gledin.

Aşadar, manuscrisul pe care îl aveam în mână îmi era, pe de o parte, adeverirea  locului comun că un adevărat dascăl continuă să trăiască în studenţii săi şi, pe de alta, izvorul unei emoţii scumpe sufletului meu: temeiul documentar care mă va îndreptăţi să propun Sfântului Sinod canonizarea acestui mare ardelean, Cuviosul Pahomie, ctitorul Pocrovului şi episcop al Romanului. Cu aceasta, vechea mea preţuire pentru profesorul de la Sibiu a sporit în belşug de bucurie.

La cei şaptezeci de ani ai săi, Părintele Mircea Păcurariu e un om împlinit. Monumentala sa Istorie a Biseicii Române – căreia am avut cinstea de a-i fi editor – nu numai că i-a deschis, pe drept, pragul Academiei Române, dar l-a înscris printre făuritorii de seamă ai culturii naţionale.

Un om împlinit, însă, nu e un om al odihnei.

Pentru vârsta noilor sale isprăvi cărturăreşti, încă mulţi ani! (Slujitior al Bisericii şi Neamului –Părintele Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române, la împlinirea vârstei de 70 de ani. Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, pag. 25.)

 

În  încheiere vrem să vă facem o surpriză, citând o înregistrare pe care am primit-o la redacţie de la Sibiu de la fiica unui preot bistriţean, despre cum v-a ,,înfruntat”  o altă personalitate a Bisericii noastre  în curtea Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Sibiu, păstrată înregistrată de către colegul dumneavoastră, prof. Univ. dr. Mihai Iosu, vicar mitropolitan la Sibiu.

 

În 3 septembrie, 2015, la întâlnirea după 35 de ani de la absolvirea Facultăţii de Teologie din Sibiu, I.P.S. Mitropolit al Ardealului, Laurenţiu Streza, a spus zâmbind foştilor studenţi adunaţi în curtea Facultăţii de Teologie, după ,,Tedeum”:

- ,,Trebuie să-l cert pe Nicu Feier, care  mi-a ,,creat probleme” în ,,Comisia de canonizare a Sfinţilor Români”. Neînţelegând eu de ce tot insista mitropolitul Bartolomeu să adăugăm lângă posibilii sfinţi promovaţi de Feier şi numele localităţii lor de origine, părintele Bartolomeu m-a lămurit spunându-mi că, potrivit uzanţelor, celor ce lucrau la asemenea importante acţuni ale  Bisericii li se dădeau distincţii. Aşa că l-a întrebat:

-  Ce să-ţi dau? (Credea că Feier îi va cere vre-o cruce patriarhală, iar el i-a cerut cu totul altceva): 

- Doresc să se scrie în calendar, alături de sfinţi, şi numele localităţior bistriţene unde s-au născut.

Mirat şi plăcut surprins, părintele Bartolomeu a insistat să-i împlinim dorinţa şi i-am împlinit-o !”

Vedeţi, domnule Menuţ Maximinian, cum cu ajutorul lui Dumnezeu, cinci localităţi ale judeţului nostru: Gledinul, Bichigiul, Salva, Telciu şi Mocod au ajuns în Caledarul Bisericii Ortodoxe şi sunt pomenite zilnic în toată Biserica Ortodoxă.

Părintele miropolit Bartolomeu m-a văzut mâhnit că unii şi-au cam însuşit din munca mea. Eram în biroul d-lui director al Spitalului Judeţean Bistriţa, prof. Univ. Dr. Mircea Gelul Buta şi m-a întrebat ca să mă îmbuneze:

-  Ce să-ţi dau?

I-am cerut să pună în calendar şi numele satelor de origine ale martirilor bistriţeni.

Mi-a răspuns:

           -  La Sf. Gheorghe sau la Sf. Dumitru scrie şi locul naşterii lor? Dar fiincă nu mi-ai cerut distincţii, îţi promit că încerc”. Şi....a reuşit!