Cornel Cotuțiu: Domn/tovarăș

Sunt două cuvinte ce pot fi luate ca substantive, dar, prin derivare, se pot dezvolta în adjective sau verbe („domnesc”, „a domni”; respectiv, „tovărășesc”, „a se întovărăși”). Românii de vârstă mijlocie sau mai cu seamă cei de vârsta a treia le-au trăit, inevitabil, „vânătăile”.

     Însă niște însemnări, pe tema aceasta, din vremea anilor (ziși) comuniști, mi-au stârnit gândul că tinerimea română de azi e foarte potrivit să le cunoască „parantezele” socio-politice și morale, încât să-și înțeleagă și mai nuanțat destinul părinților și al bunicilor.

     Căci aceste două vocabule sunt simbolice pentru esența anilor postbelici, din perioada de opresiune stalinisto-ceaușistă.

     Când s-au trezit la putere, gloata de semianalfabeți, de impostori, degradați psiho-etic-cultural a hotărât că adresarea cu „domnule”, „doamnă” e un aplomb la adresa... clasei muncitoare, o sfidare a membrilor de partid (zis) comunist. Și s-a decis categoric evitarea lui, căci - nu-i așa? - făcea parte din limbajul boierimii, al exploatatorilor și s-a hotărât utilizarea doar a apelativului „tovarășe”. Căci, susținea propaganda vremii - nu-i așa, tovarăși? - acesta e un mod zilnic de a afirma, pretutindeni, a recunoaște egalitatea în sânul poporului muncitor (Presupun că aceleași motivații au existat și în celelalte țări estice, intrate sub papucul ideologiei și practicilor dictatorial-staliniste.).

     În penibilul cotidian de atunci al partidului muncitoresc/comunist român la un moment dat, făcându-se broderii pe seama acestor două cuvinte, se afirma (cu un orgoliu zgomotos) că (reiau dintr-o însemnare  personală):„Acest apelativ, „tovarășe”,clasa muncitoare l-a oferit  / ! / întregului popor, ca pe o necesitate de a exprima poziția egală în societate a celor ce muncesc”.  Pretenția e încadrabilă la zicerea populară (și a clasei muncitoare - nu?): „Vrei, nu vrei, bea, Grigore, agheazmă !”

     Mi-a rămas în memorie (mde! uitarea te mai umilește din când în când) o secvență de pe vremea ucenicului de pantofi de la Scornicești, care se potrivește alineatului anterior. E un dialog pe care l-am prins la intrare într-o instituție simandicoasă, unde mă pregăteam să intru. Cel de dinaintea mea, un universitar, s-a adresat portarului cu „Tov -ule”, dorind să știe pe unde să urce la un anume birou. Slujbașul i-a răspuns, începând cu „To*așu”, pe un ton de amabilitate sobră. Nu sesizase puseul de ironie al solicitantului. Ar fi fost nostim (am regretat apoi că n-am făcut-o) să fi intervenit imediat cu „Domnu* Cutare știți unde poate fi găsit?”

     Au fost și naivi, încântați de postura lor de membri de partid și care le dădea o îndreptățire proprie, aceea de a nu mai fi niște neica-nimeni, rostindu-și nedumerirea de genul: Oare numai în adunările de partid să folosim cuvântul „tovarăși” ?! Numai așa suntem „tovarăși” ? După ce ieșim din ședință , de la serviciu, ne înstrăinăm, devenim „domni” ? Tovarăși, formula „domn” reflectă alte vremuri, alte realități. Un altul, opinând cu dibăcia celui care se pricepea să mintă public: Pentru mine e de neînțeles cum acest învechit cuvânt fals, ipocrit - „domnule” -, este obișnuit nu numai pentru cei care o mare parte din viață au trăit sub vechiul regim, dar sunt mulți care s-au instruit prin școlile de azi și îl folosesc, fără reținere. Și nu e mai puțin adevărat că în învățământ prea puțin este folosit cuvântul „tovarăș”.

     Un om de o asemenea categorie nu putea fi convins - sau nu dorea - că, folosind apelativul „domnule”, nu te slugărniceai, ci săvârșeai un retoric act de politețe. (N.B. „Politețe”, iată o vocabulă și o stare de comportament - actuale !- care merită a fi comentate undeva).

     În deceniile postbelice a apărut și forma hibridă „domn-tovarăș”; uneori, din porniri malițioase, alteori, din intenția de a exprima eliptic un compromis - aceasta în colectivități ale oamenilor simpli, care n-au putut să se despartă, din inerție, de formula tradițională, nici s-o accepte, în întregime, pe cea  „oferită”.

     Cuvântul „domn” are și el umbre de compromis; mai ales în mediul rural, unde „domn” echivala cu „orășean”. Dacă un adolescent auzea de la tată: „Copile, te fac domn”, se înțelegea că urma să fie trimis la oraș și, chiar învățând meseria de zugrav, deveneai „domn”.

     Cuvântul „tovarăș” a rămas, în, continuare, „viu”, fără conotații depreciative, în cel puțin trei ipostaze:

     * „tovarăș de muncă” - așadar, coleg, camarad;

     * „tovarăș de viață” - soț, soție;

     * „tovarăș de drum”.

     Sunt - nu-i așa? - sintagme frumoase ale vieții diurne. (A se observa că „domn” nu poate fi echivalent pentru nici unul dintre cele trei situații.)

                                                                   Cornel Cotuțiu