În Cercul Poeților Dispăruți

În seara zilei de 15 decembrie, am fost martorul din umbră al lansării online a antologiei de poezie Secundele melcului. Antologie. 1972 - 2020, apărută la Editura Școala Ardeleană, la care au participat, printre alții, distinsul poet și profesor universitar Ion Pop, poetul Viorel Mureșan, editorul George Vasile Dâncu și soția regretatului poet Ion Urcan, cel al cărui nume se află așezat pe coperta antologiei, și a cărui evocare nostalgică ne-a ținut adunați în lumea virtuală a Internetului.
Am trăit clipe emoționante ascultând considerații legate de această culegere de poeme reunind creația poetică a lui Ion Urcan. Antologia cuprinde poeme din tinerețe, nepublicate în volum, și încă nouă texte lirice postume, de maturitate. Substanța antologiei este dată, însă, de cele două volume de poezie publicate de poet, la un interval mare de timp. Este vorba despre volumul de debut Ad usum delphini, apărut în 1994, și de volumul O seară la restaurant, publicat în anul 2016.
Poetul a fost extrem de exigent cu textele sale - poate tocmai de aceea nu s-a grăbit să publice orice. Au fost unele opinii că poetul a scris, a publicat puțină poezie. Soția poetului, scriitoarea Ileana Urcan, autoarea remarcabilului roman Iarnă la Roma, a fost de părere că două cărți de poezie nu sunt lucru puțin, pe lângă alte două cărți despre Ion Budai-Deleanu, articolele risipite prin periodice, sutele de pagini de jurnal, ce vor fi tipărite anul viitor. Non multam, sed multum (nu multe, ci mult), acest dicton latin ar exprima esența demersului scriitoricesc al lui Ion Urcan. Și apoi, dacă numai ar scrie, un scriitor când ar mai avea timp să și trăiască?
Ion Urcan s-a format la școala echinoxistă; așa se explică prietenia de-a lungul anilor și prețuirea reciprocă dintre profesorul Ion Pop și fostul său student și colaborator. Poezia lui se află la cele mai înalte exigențe și cote valorice. Ion Urcan este un calofil, un atent și fin observator al lumii ce-l înconjoară. Poemele din O seară la restaurant au miez de poveste, sunt profund moralizatoare. Nostalgia după lumea arhaică a satului, substanța morală a țăranului lipit de glie, ce privește cu detașare și cu hâtră înțelepciune vicisitudinile istoriei, sunt câteva din trăsăturile ce-i definesc lirica. Măreția Universului, Taina Creației, sentimentul premonitoriu al trecerii în altă dimensiune fac și ele parte din lirismul tulburător al volumului. Poeme cu rimă, de o acuratețe clasică și totodată de o prospețime unică, inserate ca insule luxuriante, fac dovada unui spirit poetic de mare anvergură; sunt dovada că poetul poate scrie în orice registru, așa cum un pictor modern ar stăpâni, pe lângă tehnica nonfigurativului, tehnici de bază din cele mai sofisticate, cum arta portretului, a peisagiului. Dar Ion Urcan este un postmodern cu un acut simț al naturii. În volumul amintit, pe care l-am recitit în aceeași seară, am găsit adevărate bijuterii lirice. Viața sa, curmată brusc, e plină de aromele câmpurilor, de unduirea apelor, de murmurul stelelor, de toată umanitatea.
Poetul a fost o ființă retractilă, un singuratic care își ascundea timiditatea sub masca unui ins sarcastic, ceea ce-l ținea la distanță de lumea orgolioasă a poeților, mulți dintre ei veleitari. Dincolo de viața sa mai puțin cunoscută, rămâne poezia sa ca o nestemată. În Cercul Poeților Dispăruți, din arealul bistrițean, Ion Urcan ocupă locul cel mai de frunte.