Carmen Burje: Recuperarea paradisului pierdut

            Cartea de poezii Unde așezăm plânsul copilului? a poetului Olimpiu Nușfelean (Ed. Școala Ardeleană, 2021) este structurată în cinci părți, fiecare dintre acestea marcând o temă recurentă a liricii poetului bistrițean. Este vorba despre cinci momente importante ale vieții: nașterea, tradiția, iubirea, creația  și moartea, fiecare dintre acestea purtând corvoada sorții poetului aflat în imposibilitatea de a trăi fără ele.

            Volumul debutează cu poezia Unde așezăm plânsului copilului?, opera care anunță și fixează de la început reperele poeziei pure care poate fi regăsită în plânsul unui copil, al mamei care-și veghează din Rai pruncul, al iubitei în fața sufletului căreia îngenunchează, în metaforele în care se ascunde poetul, dar și în fața fricii de moarte. Frumosul, și prin el poezia, se sparge și dispare în impostură, el regăsindu-se doar în autenticitatea locurilor, a sentimentelor și a persoanelor dragi poetului.

            Există în toate poeziile acestui volum un dor de fericire și de nemurire al sufletului, care transcende versurile de la un capăt la altul și care amintește de nostalgia paradisului pierdut pe care poetul încearcă să-l recupereze prin diferite mijloace. Imaginile poetice pe care le propune în operele sale Olimpiu Nușfelean au un impact puternic asupra cititorului, rămânând adânc întipărite pe retina ochiului ce le contemplă. Eva, care pozează pentru un tablou, oferind lumii „vedere” și nu „un măr”, Narcis, care se oglindește în apa unui ocean aspirând astfel să înglobeze toate chipurile adunate din timpuri, pana scriitorului, care este purtată de iubire și care-i dictează „alt scris”, fluturele care iese din trupul câinelui și cupa de înghețată a fetiței care se ridică deasupra copacilor sunt doar câteva instantanee care îl lasă visător pe cititorul poeziilor sale.

          Dorința patologică de depășire a suferinței, poetul care se prinde cu disperare de „ușile timpului” ca să fie trecut în alt anotimp plătind, cu  poezia, „splendoarea amurgului” care contaminează versurile, năzuința intensă de-a se ascunde la adăpostul „increatului” străbat versurile primei părți a volumului.

          Creatorul poeziei este convins că mâna îi este purtată de Marele Creator care îl cercetează continuu, el fiind doar instrumentul prin care Dumnezeu își lasă mesajele în viață. Rolul poetului este acela de-a-și duce condeiul pe liniile trasate de El, să se abandoneze prin credință lumii veșnice. Eternizarea sentimentelor și a ideilor poetice prin poezie este, astfel, garantată, „plonjarea” în cealaltă lume fiind „gestul cel mai puțin temerar”.

          Dacă în prima parte a volumului de poezii se regăsesc idei precum preocuparea pentru mântuire, contopirea cu universul, plonjarea într-o altă viață, depășirea materialității și încercarea de regăsire a sufletului și de identificare cu acesta, partea a doua vine să reia legăturile cu trecutul, cu rădăcinile din care-și trage suflul poetic. Poetul își exclamă retoric dorința de a-și reîntâlni copilăria, își imaginează mamele poeților ca pe niște „preotese în marile biblioteci ale eternității” preocupate în continuare de soarta fiilor de pe pământ și care au plecat la cer cu poezia poeziilor nescrisă. Cuvintele încremenesc și îngheață pe buzele fiului față-n față cu părintele care se poate regăsi și oglindi în trupul progeniturii sale. Crede că se află în centrul universului, unde El, Marele Creator, conspiră împreună cu îngerii la bunăstarea sa și încheie, astfel, un lanț trofic.

          Partea a treia este dedicată iubirii pe care i-e teamă s-o rostească prea des de frica de a nu fi năruită. Iubitul se simte captiv „în vraja eternă” a iubirii și iubitei în fața sufletului căreia îngenunchează. Ar conserva, dac-ar fi cu putință, dragostea „în camera frigorifică”, frumusețea iubitei purtând „masca eternității” pe care uneori se teme că n-o mai poate cuprinde. „Metaforele devoratoare”, care sunt așteptate de către iubită, sunt înlocuite de credința că iubirea nu trebuie justificată, ci doar trăită. Sufletul mare al iubitei transcende închisoarea trupului, înfiorând și captivând universul cu tandrețea sa. Din nou, cuvintele sunt prea mici, neputincioase.

          Poezia și virtuțile sale sunt celebrate în cea de-a patra parte a volumului, precum și soarta ingrată a  poeților care „locuiesc în murmurul buzelor” cititorilor și a căror viață „se purifică în iluzie”. Poetul își dedică întreaga viață poeziei, el putând să articuleze cel mai bine ce știu ceilalți să citească. Este dator să inventeze „cățeluși poetici” în „coliba” cărora se află „sintaxa sa poetică”. El se ascunde mereu în metafore și în simboluri, cu teama de a nu fi descifrat de către cititor și dezvăluit în totalitate lumii. Poezia este, de fapt, realitatea sufletului care se ascunde în realitatea vieții.

          „Admirația sublimează în teamă” în ultima parte a cărții, umbra morții, teama de necunoscut, frica de a privi viitorul creionează titlurile acestui ultim capitol. Speră că poezia sa o să-l facă nemuritor și o să-l găzduiască în eternitate, transformându-se, astfel, într-un muritor care nu moare. Încearcă să se elibereze de cotidian și de toate ispitele care-i înfrânează înaintarea, înțelegând că nimic, în afară de suflet, nu-i aparține. Cu toate acestea, nu se resemnează, încearcă să amăgească moartea, s-o păcălească și s-o amâne în acest fel printr-un joc de-a v-ați ascunselea cu ea. „Tristețea de la marginea lumii” devine tot mai acută, accesul la eternitate fiind văzut ca fiind relativ, iar viața este văzută ca pe o călătorie de care au beneficiat doar cei privilegiați, deși pentru un poet poate fi copleșitoare. Regretul de a nu-și putea depăși imaginația provoacă o tristețe profundă cu care își încheie poeziile.

          Unde așezăm plânsul copilului?, așadar, în ce colț al inimii înainte ca acesta să devină protest? Cred că fiecare dintre noi l-am putea așeza, în funcție de context, acolo unde este nevoie, dar, cu siguranță, fără poezie se pierde spiritualitatea. Și mai cred că poetul Olimpiu Nușfelean ne dăruiește prin acest volum speranța transcenderii materialității prin creație.