Academia Română, la Bistrița

Cu câțiva ani în urmă, când au venit la Bistrița scriitori de la revista „România literară”, în frunte cu directorul redacției ( sic!, redactor- șef e altul ), și președintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu, presa ( puțină, ce-i drept ) începea articole cu titluri „România literară”, la Bistrița. Și unii, ca mine, sensibili și vulnerabili la astfel de evenimente, umblau zile dinainte cu refrenul în minte: „România literară, la Bistrița”, „România literară, la Bistrița”, ca un fel de anunț zburdalnic, asemănător cu cel de pe vremea când ziarele, puține, erau aduse dimineața prin piețe, de tineri, de adolescenți, de copii frumoși, care strigau „Curentul, ia Curentul, neamule!, a apărut... , și se auzeau titluri care să-i facă pe boieri, pe târgoveți, să scoată din buzunarul bine păzit moneda de schimb contra foii proaspăt tipărite.

     Printr-un exercițiu de metonimie, prezența reprezentantului/ reprezentanților reprezintă aducerea cu sine a întregului for, dacă nu prin formă, cu siguranță prin conținut, prin ținută, însemnătate și prestigiu. Academicianul, președinte al Academiei Române, profesorul Ioan Aurel Pop, a fost prezent la Bistrița, în Sala Mare a Primăriei, timp de două ore, numite printr-o sintagmă dragă în unanimitate, „ore astrale”. În afară de distribuirea afișelor, ziarele, televiziunile, radiourile ( cele din urmă înmulțindu-se vizibil ), nu au comentat, nu au scris, nu au prezentat articole, păreri, invitații, prezentări, aduceri în atenție a evenimentului, care, indiferent care ar fi, are nevoie de promovare, cu atât mai mult când este vorba despre cea mai înaltă instituție culturală a unui stat. Dacă ne uităm, de exemplu, la modul cum se anticipează festivalurile ( „Enescu” ), stagiunile sau alte fapte de cultură de toate felurile, am avea multe de învățat. Și bune, și mai puțin bune. Dar, deși evenimentul a trecut, nici acum nu se îngrămădesc jurnaliști să aducă în atenție, să prezinte, să comenteze cele întâmplate. Și, totuși, e vorba de prezența președintelui Academiei Române, la Bistrița, oricare ar fi el. Activitatea jurnalistică se rezumă la un „live” și la revedere. „Jurnaliști” transmit în direct, să se uite și lumea de acasă, din alte părți, să se vadă că ei sunt activi, prezenți, distribuie și nu scot o vorbuliță. De ce să se mai complice? E greu... să scrii. Timp, răbdare, inspirație, muncă, idei. E așa de simplu să lași banda să meargă!... În plus, nu-i pasă nimănui că aparatele, cu trepied, cu camere, voluminoase, așezate exact în fața celor așezați civilizat, incomodează, nu se vede din cauza lor. Și nici de spatele celor care supraveghează câteodată derularea fără peripeții, plimbându-se ca pe „Strasse”, plini de sine ( sinele aparatelor ). Comentând, părintele protopop de lângă mine îmi spune că așa e și la biserică, vin, se așează, transmit, înregistrează. Dar acolo oamenii stau cu capul în pământ, cu ochii închiși, pe când aici e necesar să ridicăm ochii „la steaua singurătății”.

      Și, „la un semn, deschisă-i calea”, a intrat în scenă Ioan Aurel Pop, în scena Ateneului de Bistrița, deja cu tradiția binecunoscută a formulei „în vremea aceea!”, care înseamnă, de fapt, „hic et nunc” ( „aici și acum” ). Folosind citate cunoscute din Eminescu suntem în acord cu sensibilitatea academicianului președinte, care deseori se exprimă și în versuri, cu nostalgie că „nu ne mai cuprindem de acel farmec sfânt”, înțelegând aici multe, idealuri, sentimente, responsabilități, echilibru, armonie...

      Ateneul a primit Academia, ca un răspuns peste ani, ca o întoarcere la izvoare. Deși, întâi a fost Academia, la început Societatea Literară Română, 1866, și apoi Ateneul Român, început douăzeci de ani mai târziu, în  1886, construit cu bine-cunoscutul îndemn „dați un leu pentru Ateneu!”

      Cum tema conferinței susținute de către Ioan Aurel Pop nu a fost făcută cunoscută, cred că fiecare dintre cei prezenți se aștepta la cu totul altceva: unul că ar vorbi despre situația actuală, istorică, politică, geo-politică, altul că ar comenta unele aspecte legate de noțiuni, precum război, frică, graniță, credință... Gândul care m-a însoțit venind și participând la Conferință a arătat cam așa: o prezentare a Academiei, de-a lungul anilor, în punctele ei însemnate, cu momente de vârf, cu împliniri, cu contribuția academicienilor locului la profilul de astăzi al instituției. Dar, poate că astfel de teme au mai fost expuse și nu s-a schimbat mare lucru despre ele. După cum spunea Ioan Aurel Pop, „doar faptele trecutului nu pot fi schimbate”, în rest, prezentul suferă modificări, viitorul nu știm cum va fi. Anunțarea temei a reprezentat o clarificare în program: Despre Avram Iancu, pentru că numele acesta are „o reverberație extraordinară” și pentru că anul 2024 este „anul Avram Iancu”, împlinindu-se două sute de ani de la nașterea  ( 1824 ) „Crăișorului munților”.

     Conferința cu specific istoric a fost o superbă demonstrație de patriotism, de respect față de înaintași, de cunoștințe, date și fapte, de interpretări, cu surse de lectură, de dimensiunea cunoscutului și apreciatului istoric contemporan, căruia mulți dintre studenți ( unii dintre ei prezenți în sală ) îi sunt recunoscători pentru orele de curs și de seminar. Cu o gândire universală, cu o percepție sensibilă  și corectă a realității, cu un dar literar înnăscut, retoric și elocvent, persuasiv și încrezător, Ioan Aurel Pop l-a prezentat pe Avram Iancu, cunoscându-l „pe de rost”, de la început (Vidra de Sus) până la sfârșit. Specialitatea președintelui academician, în studiul Evului Mediu, nu l-a îndepărtat de vremea lui Avram Iancu, având resurse inepuizabile de a oferi o imagine, o conferință pe marginea unei teme de actualitate, omagială. Cu toată priceperea istorică și talentul oratoric, cu farmec și putere de convingere, Ioan Aurel Pop a punctat momente importante din viața lui Avram Iancu, din care se pot extrage învățături, cu valoare de simbol în istoria românilor.

     Ascultând cu interes conferința expusă, am avut parte de  o întoarcere în timp, imaginând fragmente de viață, de când Avram Iancu, un urmaș al Școlii Ardelene, un post iluminist, fost coleg cu Aron Pumnul, profesorul lui Eminescu, deprins cu un „Volksgeist” ( „spirit al poporului” ), provenea dintr-o generație de oameni, care „duminica uitau de bătături și mergeau la biserică”, colabora la revista „Zorile”, scrisă de mână, vorbea și „vorba-i curgea”, se făcea auzit și ascultat ( „stăteau cu toți să-l asculte”). „Unicul dor al lui a fost să-și vadă națiunea fericită”, și a murit singur, știind că „nu poți învia cu adevărat decât din pământul patriei” ( Lucian Blaga ). Deasupra tuturora, Ioan Aurel Pop a concluzionat, spunând că „oamenii trebuie judecați și prin curățenia intențiilor, nu doar după faptele mari.” Faptul că istoria lasă urme este un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat: „Pe dealul Feleacului/ se aud cum trec carele Iancului”... pentru cei ce știu să audă, că nu toți aud, nuanțează istoricul de astăzi.

    „Cine are urechi de auzit să audă” stă ca un motto subtil al Conferinței, care a fost urmărită, cu toate simțurile și cu toată atenția, de o sală arhi-plină, alcătuită din oameni importanți ai Bistriței.

    Multe vor fi anul aceste formele de aducere aminte, cărți, simpozioane, alte evenimente, dedicate lui Avram Iancu, dar, printre ele, momentul de la Bistrița se înscrie printre primele „ore astrale”, de început.

      Ferice de cei ce l-au adus pe Ioan Aurel Pop la Bistrița! În ceea ce privește relatarea evenimentului, de la Miron Costin citire, „ a lăsa nescris este inimii durere”.

Elena M Cîmpan