Petite chanson de carillonneur

Începând chiar cu volumul de debut ”Duduca de marțipan” (2000, poeme în proză) și trecând prin”E vremea să porți cercei” (2001), ”Cartea burților și a singurătății” (2003), ”Poeme de trecere”(2005) și ”Ritmuri de îmblânzit aricioaica” (2010), vocea Doinei Ioanid este una distinctă și distinsă în polifonia liricii contemporane. Timbrul său delicat, de o mare sensibilitate, întrupare melodică a imaginii–metaforă ”magnolii de oțel”, a avut puterea de a susține, de la debut până în prezent, un ton cald și intens, menținând vocea ușoară și flexibilă, fidelă propriului drum, propriei partituri, un itinerar în linie evolutivă, lucru vădit și în cel mai recent volum de poeme”Cusături” (Editura Cartea Românească, București, 2014).
Poemele din ”Cusături” sunt dedicate ”Celor de aproape sau de departe care m-au însoțit în drumul meu”. Țesătura volumului se înfiripă din melodicitatea și ritmul interior al poemelor în proză și devine fundal pentru o polifonie a vocilor iubirii, decrepitudinii și morții desfășurată într-o scriitură contrapunctică bine stăpânită. Doina Ioanid realizează în acest nou volum acea puritate a liniei melodice, lină și fluentă, devenită semnătura recognoscibilă a liricii sale. Poemele sale au ceva din galanteria madrigalului și din albastrul romanței antonpanești, o mângâioasă voce dulce-amară, parfumat-picantă, de un legato bine ponderat, caracterizată de o agilitate și o flexibilitate ce permit glisarea din cotidian în Arcadia, din gestul mărunt în fluturarea muzicii timpului,dansând printre eroi și iluzii. Acest repertoriu, deloc facil, aceste teme ample, caracterizate de o somptuozitate severă (moartea, fugit irreparabile tempus, vanitas vanitatum) sunt interpretate cu reverberații de clopoțel de argint, cascade de emoții și deslușiri, ușoare și flexibile, în care implacabilul, pare un nor ușor, plutitor și a cărui culoare abia trădează greutatea sisifică a destinului uman. O anume pudoare și decență care dezvăluie doar ici-colo un petic cusut cu stângăcie pe inimă, fără degetar, în fugă, căci, nu-i așa, spectacolul trebuie să continue, păpușile de cârpe își joacă mai departe rolul pe mica-marea scenă în drama a cărei actori și spectatori sunt, fără să o știe, marionete în mâna destinului. Dar cea care nu învățat să poarte cercei, nu a învățat nici ”arta” cusutului: ”Acum îmi pare rău că n-am învățat să cos. N-am învățat să cos butoniere, nici flori pe etamină, nici ștergare.O singură dată am reușit să însăilez un ceai cu un nor și cu o vacă. Să coși e lucru mare. Poți să pui petice colorate peste gheburile gelatinoase din spatele oamenilor, poți să-ți faci măști de tafta, să nu te recunoască femeile-toporișcă cînd vin după tine, poți să te coși la loc, deodată cu ziua care vine. Poți?.”
Acest refuz al asumării și integrării în limitele efemere ale destinului omenesc, această lamentație începută în poemele din volumul de debut și incantată ca o formulă de protecție șamanică, fir roșu de-a lungul volumelor Doinei Ioanid, e un ”plâns răsturnat”, căci dacă Făt-Frumosul din basm a avut șansa de a plânge și de a cere înainte de venirea pe lume ”tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” iar mai apoi a beneficiat și de privilegiul de a greși, lunecând în Valea Plângerii, Duduca de marțipan nu a avut parte de astfel de șanse. Plânsul ei este acela al eroinei trezite în lume, fără drept de apel, nevoită să-și trăiască umanitatea, efemeritatea, feminitatea, ”tinerețea urmată de bătrânețe și viața urmată de moarte”, vânând în propria Vale a Plângerii iubirea, dar aceasta cu atât mai puțin i-a fost făgăduită la naștere... Cusături este drumul de întoarcere acasă, trecerea uimită prin locurile cunoscute de odinioară, este drumul spre copilărie, este și drumul interior, întors înlăuntru ca o spirală ce se închide în sine, iar drumul acesta mai are doar amintirile, doar fragmentele, doar petice de lume și din aceste bucăți, cusute stângaci se reface povestea unui ”a fost odată” , iar această poveste este act magic, punere în scena memoriei, catharsis și apă vie, singura formă de rezistență împotriva întrebării mute ” - Cum se poate una ca asta? mai alaltăieri am trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia.” Iar răspunsul, departe de râsul care spulberă iluzia din basm, este ”Sîntem încă aici. Sîntem încă aici.” Acest răspuns, acest ecou, este el binecuvântare sau damnare?
”Nostalgii de duminică. Fețe ale iubirii, chipuri ale memoriri – boabe de piper puse sub limbă. Oameni zidiți din ce pot: iubire și spaimă, treceri mai mici și mai mari, cu atingeri și vise apucate stingher de o toartă. Nostalgii de duminică, învelișul cald al aerului pe obrajii mei. Și ziua continuă cu gesturi mici, regăsite cu deliciu. Sîntem încă aici, unde nu se vede prea bine, unde timpul ia umbra de pe chipul nostru și o aruncă în aer ca pe o clătită. Sîntem încă aici, în lumină, printre pomi. Așa ziceam. Așa zicem. Petite chanson de carillonneur.”