Partir...

...C”est mourir un peu,/ On laisse un peu de soi-meme/ En toute heure et dans tout lieu.// C”est toujours le deuil... sunt cuvintele melancolice ale lui Edmond Haroucourt. Iată însă că, ”De la Parcul Papagalilor la Grădina Getsimani” există suficient timp pentru a învăța că a pleca nu este întotdeauna echivalentul unui Rondel de l'adieu. Vom vedea cum.
Într-o societate supusă ”psihozei vacanțelor” trăite ca o nouă religie, ca mijloc de evadare și de refugiu*, într-o lume în care hărțile au fost demult desenate, ”petele albe” demult umplute cu sens, în care excursiile în spațiul cosmic au devenit realitate, scriitorul Radu-Ilarion Munteanu...scrie un volum de călătorii.
”De la Parcul Papagalilor la Grădina Getsimani”, volum publicat la Editura Galaxia Gutemberg, în Colecția Palimsest, avându-l drept coordonator pe Radu Țuculescu, este, după cum o mărturisește autorul său, Radu-Ilarion Munteanu, ” a doua serie de povești”, iar această definire captează esența scriitorului și a scriiturii sale, deoarece nu despre încă o carte de călătorii este vorba aici, ci despre o carte de povești, în sensul lor adânc, ”primordial”, povești despre locuri și fapte, despre fapte și pietre, despre pietre și oameni, despre oameni și ”duhuri transparente”, despre o geografie, și o istorie, și o mitologie personale, intime, într-un punct în care existența pare că transcede banalul într-un firesc care pipăie inefabilul. Dar aflăm mai multe din ”Predoslovia” prin care Radu-Ilarion Munteanu își deschide volumul: ”Spuneam, la capătul drumului prin Europa, în finalul volumului Călătorul de serviciu (Editura Semne, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2008), că simt, irațional, că se sfârșește un ciclu, și orice altă călătorie ulterioară, cu jurnalul ei aferent, publicat sau nu, va face parte, nu știu cum, din altă structură. Nu era mai mult decât o senzație nedefinită, nici măcar o intuiție. (...) Abia acum, după ultima călătorie, concepută ab initio ca piatră de hotar, (...), ceva, o piesă masivă, ca o sferă metalică dintr-un mecanism, plasată acolo cu scopul explicit de a balansa, la un moment dat, schimbă centrul de greutate, reorientând ansamblul mecanic (...).”Și din această reorientare au venit la lumină poveștile ce își trăiesc viața proprie, dând totodată viață volumului: ”Arhipelagul neatins de Ulise”, care se dedică ”duhului temporar absent”, ”Dublu mixt: Artemis-Pytagora vs Maria-Beyul de Samos”, dedicată ”tuturor prietenilor armeni”, ”Circuit Iberic complementar” dedicată ”Amiralului Conte de Salamanca și Sfintei Tereza de Avila”, ”Spre Pol” ”Profesorului V.G.” pentru a încheia cu ”Pelerinaj în Țara Sfântă” dedicată ”Preotului Silviu Hodiș”.
Volumul este o corabie abilă ce saltă grațios pe apele unui ocean enciclopedic sub cârmuirea unui erudit lup de mare, atent să nu-și intimideze pasagerii și strunindu-și cât se cade spiritul ludic. Și, ca pentru a nu-i lăsa în mrejele plictiselii, îi poftește ceremonios la un joc de societate, un menuet al ideilor, un dans în ”pas menus” al cărui ritm și formă le dirjează rafinat, cu galanterie nedisimulată.
Alpha și Omega volumului, ”Arhipelagul neatins de Ulise” și ”Pelerinaj în Țara Sfântă” stabilesc fără echivoc reperele acestei călătorii. „De la Parcul Papagalilor la Grădina Getsimani” este o poveste în poveste, o poveste picarescă postmodernă, dacă ne este permisă formularea, în care, de-a lungul șirului de istorii și istorisiri, de aventuri și uimiri, se mai desfășoară un fir, aidoma celui al Ariadnei, un fir care indică drumul spre ieșirea din labirintul existenței spre lumina ”devenirii întru ființă”. Călătorul se află nu în căutarea Lumii ci în căutare de Sine, în căutare de Sens. Călătorul este un erou de poveste pornit în aventura vieții sale, într-o călătorie inițiatică, sub semnul lui Ulise, aflat în căutarea lânii de aur și repunând în act o mereu proaspătă Odisee, acesta este miezul de sensuri al volumului, sensuri cu care cititorul de acum și dintotdeauna se poate identifica, într-o poveste despre om, despre viață și despre ”altceva”, acel ”altceva” șovăielnic precum o timidă rază de soare sau, dimpotrivă, având exuberanța sau poate seninătatea certitudinii. Este căutarea unei ”terra ferma” spirituale, un loc pe care fiecare suntem datori să îl găsim, indiferent dacă periplul nostru este unul dinspre exterior spre interior sau unul în sens invers. ”Orice călătorie e, dacă e autentică, simultan una interioară” afirmă Radu-Ilarion Munteanu. Iar călătoria ”De la Parcul Papagalilor la Grădina Getsimani” e chiar mai mult decât atât:”Îmi doream de mulți ani să văd Israelul acasă la el, din interior. Nu mă întrebați de ce. Acest teritoriu dintotdeauna frământat, a fost, este și va fi, câtă vreme specia umană va popula planeta, unul din polii câmpului de forțe determinante ale celor mai multe din acțiunile umane. Îmi spuneam, nu fără ineluctabila nuanță parodică ce-mi însoțește automat orice gând, oricât de serios, de esențial, de pios sau de iubitor, că, asemeni mentalității vechi de 14 secole la verii musulmani și de peste un mileniu la creștinicine nu și-a asumat măcar odată pe viață hagialîkul nu se poate numi călător. Cu atât mai puțin credincios.”
Această poveste inițiată în arhipelagul neatins de neobositul călător legendar și terminată (dar nu încheiată, punctul ei terminus fiind începutul unei lungi și laborioase călătorii interioare) la poalele Muntelui Măslinilor (destinație imposibilă înaintea celor ”două milenii de epocă a peștilor”) înnobilează scriitor și cititor deoportivă cu titlul de a fi ”mai fericiți decât Ulise”.**