La noi

O, tempora!

Cornel Cotuțiu

O, cât de plenitudinar trăiesc starea de suflet conținută în această exclamație străveche!
O clasă de-a mea (e un posesiv drag), care a absolvit liceul în 1995 nu a reușit să se revadă –potrivit tradiției școlare -, după 20 de ani; aceasta din motive diverse, principalul fiind locul de ședere: SUA, Irlanda Spania, Italia.
Amalia, energica (atunci și acum) șefă a clasei a decis: Dacă nu anul trecut, atunci anul acesta. Așa încât, acum câteva zile au venit la Beclean jumătate dintre ele (printre care și Sanda, o colegă de-a lor, stabilită în insulele Teneriffe). Am folosit pronumele feminin, fiindcă, deși în efectivul clasei erau și cinci băieți, acum prezent doar Vasile, ei fuseseră, în anii de liceu, așa de feminizați, așa de cotropiți de personalitatea feminină a colectivului, încât, nu degeaba am instituit, ca distincție în cadrul școlii, sintagma „clasa ștrumfițelor”.
Mai toată lumea își amintește că în primii ani 9o se transmitea un seducător serial de desene animate cu ștrumfițe; niște făpturi drăguțe, agere, fără astâmpăr, pline de inițiative, hazlii. Așa erau și fetele mele.
În complexul Colegiului „Petru Rareș” de acum, renovat și adăugat, nu au găsit nimic din ce mai știau din precedenta revedere, în urmă cu 10 ani.
Punctul lor de reper era cabinetul „Liviu Rebreanu” (vizitat de doi miniștri ai învățământ care au lăsat laude pe seama lui); n-au găsit decât o obișnuită sală de clasă, curată și austeră (precum toate celelalte zeci de spații). În sala lor obișnuită, pentru cei patru ani, au găsit același interior, dar încă fără mobilier școlar și fără clasica tablă neagră. Dar se vede că au urmat un profil de filologie; apropo de imaginație. Și-au amintit unde au stat în bancă, ocupându-și locul în picioare, amuzate și cu scurte adresări de genul: ”De aici te-am văzut cum ai copiat la…”; sau „Știi când…”; sau „Îți amintești că…”
Am găsit apoi o sală unde, roată, dirigintele evitând catedra, a început dialogul mult așteptat; despre profesie, satisfacții ale existenței diurne, familie, eșecuri, izbânzi. S-a glumit, au fost puseuri evocatoare, chiar câteva fulgurații (la cerere!) de gramatică și stilistică, s-au trimis mesaje electronice unora dintre cei aflați peste graniță, s-au primit duioase replici dintr-acolo; fiecare își arătau fotografii cu familia, copiii; și-au confirmat adresele de e-mail, telefoanele. Eu le-am dat, spre marea lor satisfacție, câteva lucrări de control reținute din anii de liceu, câteva scrisori.
Mi-a tihnit o amintire la care Andrea ține mult: La primul ei examen de la facultate, după oralul de istoria literaturii române, a primit 10, iar l-a ieșirea din sală, conferențiarul i-a spus: Te rog transmite-i profesorului de română, pe care l-ai avut la liceu, felicitările mele. (Cum să nu ți se umfle penele în piept și cât de dificil a fost să faci să nu se vadă?!...)
Alta: La sfârșitul clasei a XII-a am ținut niște drastice ore de pregătire pentru examenul de bacalaureat. La „Țiganiada” Adriana s-a prezentat nepregătită. I-aș fi cerut să se pregătească din nou. Însă nici a doua oară nu m-am declarat mulțumit și, cică, i-am cerut s-o ia de la capăt încă o dată. Ei bine, la română, la oral, a tras biletul cu… „Țiganiada”. Și a dat un răspuns formidabil, spre uimirea admirativă a comisiei.
Dar marea surpriză le-am produs-o cu ceea ce ele însele mi-au provocat o surpriză în ultima clasă de liceu. La un moment, dat am fost într-o delegație de dascăli în Franța. Spre plăcerea mea, am descoperit într-un magazin din Nantes… ștrumfițe în miniatură, executate în ghips și colorate ca în serialul în vogă. Cu ce entuziasm am achiziționat una! Și, la întoarcere, am așezat-o , spre satisfacția fetelor, pe catedra din cabinetul „Rebreanu”. Însă, cu câteva săptămâni înainte de terminarea cursurilor, ștrumfița a dispărut. Spre consternarea mea și în fața unei clase complet mirate. Fusese o complicitate pusă la cale de năstrușnica Amalia. Ei bine, într-una dintre dimineți, intrând în cabinet, pentru ora de română, ce-mi văd ochii? Pe catedră, ștrumfița mea și încă una, de aceeași dimensiune, din argint. Desigur, a fost gestul lor de omagiu pentru un diriginte pe care l-au simțit alături pe tot parcursul liceului.
Acum, la revedere, le-am arătat o cutiuță pe care sunt inscripționate, cu litere aurite, cuvintele „Domnului Cornel Cotuțiu, Ordinul Meritul Cultural, în grad de Cavaler.” Îmi fusese acordat de Președinția României în 2004. Desigur că ștrumfițele se așteptau să vadă medalia. Am deschis cutiuța și au văzut… cele două ștrumfițe. Ce chiot!
A fost lesne pentru asistență să înțeleagă că, astfel, distincția mea le-o dedicam lor. Eu - dirigintele lor, ele - fostele mele eleve.
Încă ceva: Când am văzut-o pe Andreea (cealaltă e cu un singur „e”), să nu-mi vină să cred! și abia după ce am strâns-o îndelung în brațe, m-am explicat: „Semeni, ca trasă la xerox, cu Olguța Vasilescu, primărița Craiovei, pe care, când o văd la televizor, simt că mă topesc”. Și am observat apoi la fosta mea elevă: aceeași vioiciune a minții, aceeași mișcare fizionomică ori gestică a brațelor. Ea a dat cu presupusul, glumeț: „Rude nu suntem, gemene nu suntem. Poate asemănarea asta e pentru că prietenul meu este oltean? N-am văzut-o la televizor, am s-o cercetez, să… mă văd.”
O întâlnire în care dirigenția a durat șapte ore.

.

Comentarii

29/08/16 14:15
La voi

Te lauzi, Cornele, că ai fost medaliat de Ion Iliescu? Mă, eu am impresia că voi vă decorați voi între voi. Mă refer aici la țara în care Mihai Eminescu și Constantin Brâncuși n-au fost distinși cu medalii niciodată. Nu știam că ești obsedat de Olguța Vasilescu. O, mores, ar fi strigat Cicero! Eu îți zic doar atât: Atenție, Cornele, că mai era unul care dormea cu poza Elenei Udrea sub cap și n-a ajuns deloc bine.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]