Mirabela Dauer: Sunt omul care îmi doresc să fie fericită toată lumea

Mirabela Dauer s-a întors la Bistriţa după o absenţă de 35 de ani. Unii spun după o absenţă de 25 de ani. Vorba Mirabelei: 25, 35, tot nu e puţin. Cu sprijinul lui Doris Moldovan, Mirabela Dauer a revenit la Bistriţa, ca invitat de onoare la Femeia Europeană, ediţia a VII-a. A fost o întâlnire cu emoţii de ambele părţi.

Pentru mine,  întâlnirea cu Mirabela Dauer a fost o reîntoarcere în copilărie. Am crescut cu muzica ei, cu muzica Angelei, muzica Corinei. Aşadar, emoţii şi de partea mea. Nu am reuşit să o văd la plimbare prin centrul istoric al oraşului. Prima întâlnire a fost la spectacolul de joi. Recunosc, nu mă aşteptam să fie aşa mică de statură (îi cer scuze, ştiu că nu îi place să audă asta, dar ştiu că are umor şi este îngăduitoare). Recunosc, mai rar am văzut atâta pofta de viaţă. Şi emoţie. Şi energie. Întocmai ca un artist. La final, avea sufletele spectatorilor în palmă.

Şi tot la final a venit şi interviul. E regula de la care nu se abate. Înainte de spectacol are emoţii foarte mari şi e cu gândul doar acolo. Interviul cu Mirabela s-a făcut undeva târziu în noapte. Cum e Mirabela după ce spectacolul s-a încheiat? Mirabela e genul de artist, genul de om care nu fuge de identitatea ei adevărată. E un om firesc şi degajat. Cu multe poveşti. Cu umor. E o femeie cochetă. Îi admir manichiura impecabilă, tenul la fel. Îmi plac brăţările ei. Şi mânile. Are mâni frumoase. Mirabela e genul de om care îţi anticipează mişcările, cate te ghiceşte imediat, indiferent câte măşti ţi-ai pune.

Foarte rar fac lucru acesta, dar o întreb înainte de interviu, dacă îi pot spune Mirabela. Te rog, chiar Mira! Nu i-am spus Mira în timpul interviului, dar i-am făcut câteva destăinuiri odată închis reportofonul. Pot spune doar atât: i-am mărturisit că am prieteni, un el şi ea, care ascultă Frunza mea albastră. E şi cântecul meu de suflet. Zâmbeşte.

Ai avut emoţii, îmi spune. Mi le-ai transmis şi mie. Mulţumesc, Mira!

Apariţia dumneavoastră în centrul istoric al oraşului a stârnit o serie de reacţii: ai văzut-o pe Mirabela? Ce normală e, ce firească e. Ce mică e…

Mirabela Dauer: Asta nu îmi place (n.r. - râde).

Vă e dor de astfel de sentimente, de trăiri?

Mirabela Dauer: Eu le am tot timpul pe unde mă duc trăirile astea. Dar, să ştii că eu nu m-am plictisit de ele sau m-am săturat. Îmi creează aceleaşi emoţii, pentru că de asta am şi ieşit în oraş. Tot timpul ies în oraş acolo unde am spectacol, pentru că având foarte mari emoţii, iau pulsul oraşului, pulsul lumii, mai ales că eu nu am fost aici de 35 de ani. Mi-a zis cineva înainte de spectacol că am fost şi acum 25 de ani, cu Romanticii, pentru că eu în 1990, 1991 am cântat cu Romanticii, chiar înainte de Revoluţie. O fi aşa, dar tot nu e puţin. Că sunt 25, că sunt 35 de ani, tot aia e. În orice loc am spectacol, trebuie să ies în oraş să simt pulsul lumii, pentru că am nişte emoţii îngrozitoare. Eu, niciodată, nu am să intru altfel în scenă. Indiferent că e scenă, spectacol, petrecere, am aceleaşi emoţii şi întotdeauna le voi avea. Din cauza asta ies pe stradă, să stau de vorbă cu lumea, să vadă, să ştie că eu sunt un om normal. Că ştiu să cânt, e un har de la Dumnezeu, cum fiecare i-a dăruit Dumnezeu ceva. Tu eşti ziaristă, altul e medic, inginer, fiecare are ceva. Dumnezei i-a dăruit ceva ca să ducă mai departe.

Nu îmi plac oamenii infatuaţi. Nu îmi plac muierile preţioase

Nu aţi regretat niciodată că aţi fost prea firească, prea abordabilă, accesibilă, în comparaţie cu alte colege de scenă din generaţia dumneavoastră?

Mirabela Dauer: Nu! Asta sunt eu.

De ce nu sunteţi şi dumneavoastră mai preţioasă?

Mirabela Dauer: Nici nu cred că mi-ar sta bine. Ştii că la un moment dat în viaţă dacă eşti prea preţios, cum te mai dai jos de pe scară, să devii uman? Pentru că nu ai făcut nimic în plus vizavi de ceilalţi oameni. Nu! Şi după ce nu mai cânţi, ce faci? Ştii, am primit odată pe Facebook o chestie foarte bună, care mi-a plăcut foarte tare: să ai grijă când urci pe scară, pe cine calci în picioare. Atunci când te întorci, nu este bine! Eu trebuie să fiu un om normal cu toţi oamenii. Eu mă duc la piaţă, fac cumpărături, am grădină, am flori, am vecini. Sunt şi eu destul de ciufuţică aşa, nu mă împrietenesc cu toată lumea.

Mai am o chestie. Nu îmi plac oamenii infatuaţi. NU îmi plac oamenii preţioşi. Nu mă apropii de nicio muiere preţioasă, foarte preţioasă. Nu e genul meu de persoană. Nu avem comunicare. Nu avem chimie. Nu avem ce să ne spunem.

Mi-a ajutat Dumnezeu după o viaţă să triez, dar asta după ani, foarte greu mi-a fost, mi-a ajutat să am în jurul meu oameni ca mine. Mi s-au pus întrebări: la ce ţi-a ajutat sinceritatea asta? La nimic! Am avut deservicii, dar nu mă plâng. Asta sunt eu, nu pot să mă schimb.

Aveţi prietene printre colegele de scenă?

Mirabela Dauer: Prietenele mele nu există printre colege. Între colege nu putem fi prietene, pentru că o prietenă vine la tine acasă, mai stăm la o bârfă, ne mai văicărim, mai plângem una pe umărul celeilalte. Între colege nu există genul acesta de apropieri, pentru că nu avem timp să ne întâlnim. Niciodată nu am avut timp. Poate înainte de 1989 se făceau spectacolele acelea mamut şi aşa ne mai zăream. Acum ne mai vedem doar în emisiuni de televiziune.

  De exemplu, eu cu Corina Chiriac sunt colegă foarte bună, dar nu putem fi prietene. Cu Angela Similea am fost oarecum prietenă. Cu Laura Stoica am fost pe aceeaşi undă. Am fost oarecum prietenă cu Mădălina. Cu Laura şi cu Mădălina am fost mai apropiate, pentru că am făcut foarte multe turnee împreună. În turnee, când mergi kilometrii aceia cu autocarele, când eşti împreună, în pauză, între spectacole, mai trăncăneşti şi ne-am mai spus unele, altele, dar prietenă aşa cum sunt cu prietenele mele de o viaţă nu am cum să fiu. În meseria asta nu ai cum să ai prieteni, că nu te vezi. Când ti-e lumea mai dragă, când vrei să îţi spui un of, nu e…are nu ştiu ce spectacol, nu ştiu unde, nu ai cum.

Am un mare regret că nu m-am născut mai încoace

Aveţi mulţi prieteni virtuali? Sunteţi o facebookistă?

Mirabela Dauer: Îmi place foarte tare, dar nu sunt înnebunită. Calculatorul în mână mi l-a pus Laura Stoica, pentru că noi vorbeam foarte mult la telefon când nu eram în turnee. Şi ea mi-a zis, dăm o grămadă e bani pe telefoane, hai să facem într-un fel. Ea avea calculator şi mi-a zis hai să îţi luăm şi ţie unul. Şi aveam un om, nea Radu care ne ajuta la toate, ni se strica ceva la chiuvetă, nea Radu era prezent. Era omul Laurei şi mi l-a dat şi mie. Şi nea Radu, într-o zi, sunat de Laura, a venit cu mine la Unirea , de unde mi-am cumpărat şi eu un calculator. Şi Laura a început să mă înveţe. Ei, de atunci, pot să spun că am devin un pic înnebunită după gadgeturi. Bine, nu le ştiu eu pe toate, dar mă descurc destul de bine. M-am învăţat şi cu Facebookul, cu toate postările astea.

  În ultima vreme spun un lucru, am un regret foarte mare. E marele meu regret: că nu mai născut mai încoace, să fiu de vârsta voastră, ştii, ca să mă pot bucura mulţi ani înainte de tot ce apare. Sunt înnebunită după tot ce e nou, dar să nu crezi că stau toată ziua pe Facebook. Nu! Stau dimineaţa când mă trezesc, după ce îmi hrănesc copiii - căţeii, o oră, două, vorbesc cu prietenii mei din străinătate, postez o grămadă de nebunii, îmi plac chestiile acelea frumoase şi mai zăbovesc pe Facebook, seara.

Nu îmi place să împovărez pe nimeni cu problemele mele

Când vă prăbuşiţi, cine e lângă dumneavoastră?

Mirabela Dauer: Eu cu căţeii mei.

Şi cum vă ridicaţi? Cât timp vă ia?

Mirabela Dauer: Foarte puţin. Sunt un pic din Pasărea Phoenix, mă remontez imediat. Imediat! Pentru că, în primul rând nu îmi place să împovărez pe nimeni cu problemele mele, Nu îmi place lucrul acesta. Nu. Fiecare persoană, chiar dacă nu recunoaşte, are probleme. Şi de ce să mai vin să te mai împovărez pe tine cu problemele mele?

Dar, prietenii văd. Prietenii mei adevăraţi văd lucrul acesta. Simt că am ceva, dar nu mă întreabă. Şi nici eu nu întreb. Eu sunt o persoană care ascult, ştiu să dau sfaturi, dacă mi se cer. Nu pun întrebări niciodată. De asta, niciodată, nu m-a interesat, asta e boala artiştilor, cât câştigă acela, ce avere are, nu mă interesează. Sunt omul care îmi doresc să fie fericită toată lumea. Eu dacă aş putea să împart fericirea la toată lumea, aşa aş face, să fie toată lumea fericită şi eu pe lângă ei. Uite, la Bistriţa, am văzut nişte femei foarte puternice şi mi-a plăcut lucrul acesta.

Aţi învăţat să vă apăraţi? Ştiţi să vă apăraţi?

Mirabela Dauer: Draga mea, ştiu să mă apăr, pentru că am fost numai singură şi chiar atunci când nu am fost singură, am fost singură. Ştii, din cauza asta am renunţat să mai fiu cu cineva, pentru că e singurătatea în doi care e mult mai dureroasă. Am învăţat să mă lupt. Sunt o fiară care îşi apără puiul, adică puiul ei sunt eu. Am învăţat să îmi cer drepturile. Sunt un om drept. Sunt un om drept, repet. Aşa m-a învăţat tăticul meu. Eu sunt cel mai loial prieten. Sunt în stare de orice pentru un prieten. Şi de asta nu vreau să supăr pe nimeni.

 Şi stau eu cu mine, după care mă uit în oglindă, cât mă uit, că nu îmi place să mă uit în oglindă (n.r. - râde), că nu prea mă iubesc, mă scutur de două ori şi îmi spun: De ce? Ce drept au asupra mea să mă supere? Ce am făcut? Păi, nu am făcut nimic. Poate, inconştient, nu există om în viaţa asta care să nu fi greşit, să nu fi supărat, să nu fi deranjat, să îl fi călcat pe altul pe coadă, dar fără să vreau. Altfel, cât o vrea Dumnezeu să mă ţină pe Pământ să îmi termin misiunea aceasta, nu voi face niciodată rău.

Iertaţi uşor?

Mirabela Dauer: Da, dar nu uit! Şi eu mi-aş dori să uit! Sunt unele lucruri pe care mi-aş dori să le uit.

Pentru că ne apropiem de final, vreau să vă întreb cum a fost la Bistriţa? Cum aţi simţit publicul?

Mirabela Dauer: Eu ştiu exact când publicul mă iubeşte. Nu prin aplauze, neapărat, nu! De asta am cerut să fie lumină în sală, pentru că eu le văd ochii. Îi văd ce privire au. Îi ştii imediat. Unele colege m-au întrebat la ce îmi trebuie lumină în sală, dacă văd pe una care cască? O văd că a căscat.

Dar dacă vedeţi pe cineva care se uită nu tocmai măgulitor la dumneavoastră?

Mirabela Dauer: Asta e…nu trebuie să fii iubit de toţi. Dar fă-o să nu se mai uite urât la tine. La început de drum, un impresar bătrân m-a învăţat ceva ce mi-a prins bine. Mi-a spus: Mirabela, ştii când o să devii vedetă? Când o să îl faci pe ăla să se uite în ochii tăi, să nu caşte. Dacă o să te duci să cânţi într-o cârciumă, fă-l să lase furculiţa şi cuţitul jos, să te asculte. În clipa aceea, când o să fii recunoscută pe stradă, fără fard şi cu basma în cap, îmbrobodită, atunci să te crezi vedetă, o persoană cunoscută, o persoană publică. Până atunci, nu ai nici un drept.

Reacţiile în ală au fost ceva de genul: o vezi, o vezi cât e de mică. Aţi stârnit emoţii puternice. Au fost şi lacrimi.

Mirabela Dauer: Eu asta ştiu să fac, să cânt. Am avut şi eu nişte emoţii foarte mari. Am fost şi puţin deocheată şi nu mi-a fost bine la intrarea în scenă.

  Sunt extraordinar de emotivă şi probabil că înaintând în vârstă, emoţiile se accentuează. Aşa am fost dintotdeauna cu emoţii. Fetele de la machiaj de la televiziune erau disperate. Înaintea unor spectacole mari, festivaluri, cum era Mamaia, eu eram fardată bine mersi, frumuşică, aşteptam să intru în scenă şi ele veneau după mine să mă refardeze, pentru că în clipa în care intram în scenă, nu mai aveam niciun fard. Din cauza emoţiilor, nu mai aveam urma de fard, totul era absorbit...

Bernard Pivot şi Mirabela Dauer

Cuvântul preferat: Omenie

Ce cuvânt nu vă place? Minciună

Ce sunet vă place? Orice sunet îmi palce dacă e frumos.

Ce sunet nu vă place? Urletele.

Ce aţi fi dacă nu aţi fi artistă? Artistă.

Interviu realizat de Carmen Bulz

Citiţi ediţia print !