ISTORIE LITERARĂ : În jurul unui manuscris „îmbogățit”

O pagină oarecare din manuscrisele poetului George Coşbuc, păstrate în Biblioteca Academiei Române, ms. 3286, f. 25 v, a iscat în urmă cu mai bine de jumătate de veac o adevărată întorsătură în perspectiva revalorificării celui ce a scris Povestea unei coroane de oţel, 1891, drept omagiu Regelui Carol I al României, artizanul politic al Independenţei Principatelor Române din 1877. Nu era singurul gest de admiraţie poetică din partea ardeleanului venit de pe plaiurile năsăudene pe malurile promiţătoare ale Dîmboviţei din capitala de unde răsărea soarele pentru toţi românii. Peste cîţiva ani, Coşbuc tipăreşte Războiul nostru pentru neatârnare, 1899, şi cititorii săi nu pot uita versurile avîntat promonarhice din Mirilor României (în „Timpul”, 24 ianuarie / 5 februarie 1893, mirii princiari Ferdinand şi Maria sosind în 23 ianuarie în Bucureşti, iar a doua zi, duminică, 24 ianuarie, confirmîndu-li-se căsătorie prin ceremonia religioasă a 32 de perechi de tineri români, cîte o pereche de miri din fiecare judeţ al Regatului România); Zece Mai, în „Albina”, Bucureşti, an IV, nr. 32, 10 mai 1901, p. 865-866; Zece Mai (Un vultur veni din munte), în vol. „Serbarea Naţională Zece Mai”, Editura Librăriei „Principele Mircea”, Bucureşti, f. a., p. 29;  Prinţului Nicolae…, în „Femeia şi familia”, an I, nr. 14, 1903, p. 102; Patruzeci de ani, „Unirea”, an XVI, nr. 23, 2 iunie 1906, p. 176; Regelui, în „Oşteanul”, 1906, p. 20-21; şi Spadă şi corăbii, în volumul Fire de tort, ediţia a VI-a, 1915. Ca să nu mai vorbim şi despre traducerea în româneşte a cărţii poetei Carmen Sylva, Valuri alinate, Minerva, Bucureşti, 1906, sau primirea lui G. Coşbuc la seratele literare din saloanele regale precum un gest de solidaritatea scriitoricească.

Şi totuşi, ca din senin, în 1950, apare postumă ireverenţioasă Spânzuraţi-l, de-i mişel:

Spânzuraţi-l, de-i mişel,

De-i nebun, la gard cu el;

De-i ciocoi cu fumuri,

Daţi-l celor lui de-un fel

    5                 Cânilor din drumuri!

Ce vă doare cui i-aţi spus!

Pentru cine-aţi tot adus

Smirna şi tămâia?

Latini jos şi lifta sus

   10                Iar în vârf momâia!

Buni ori răi, Români suntem,

Românesc pământu-l vrem,

Românească ţara.

Noi ne suferim ce-avem,

   15                 Noi purtăm ocara.

 Ai venit la noi golan,

Fără ţară, făr-un ban,

Fără neam şi nume,

            Şi-astăzi, câne, al meu duşman,

  20      Vreai s-orbeşti o lume.

Cui nu-i place-aşa cum vrem

Ducă-se la dracul.

În comparaţie cu geometria din Noi vrem pământ, postuma din ms. 3286, f. 25 v nu are o structură echilibrată, din mai multe perspective: - în primele două strofe, oarecum unitare şi coerente, vers. 1-10, poetul se adresează la persoana a II-a plural unei comunităţi care bănuim că reprezintă poporul; - în strofa a treia, vers. 11-15, textul se răstoarnă la persoana I plural, împlicînd atît vorbitorul cît şi pe cei cărora li se adresează poetul – românii „buni ori răi”; - în strofa a patra însă, vers. 16-20, mesajul îi este destinat unei singure persoane, a II-a singular, ceea ce ar sugera că întreaga poezie ţinteşte această persoană, înfăţişată în cîteva trăsături derizorii – „golan”, „fără ţară, făr-un ban”, „fără neam şi lume” – şi două calificative „câne, al meu duşman”, care nu se întîlnesc prea frecvent în opera unui „autor obiectiv în toată puterea cuvîntului”.

Deducem din acest puţine mărci semantice că persoana vizată în poezia Spânzuraţi-l, de-i mişel este un agent dublu în privinţa acţiunilor nefaste îndreptate atît împotriva comunităţii româneşti cît şi a poetului exprimînd protestul poporului. Nu avem însă în textul de mai sus nici un amănunt lingvistic din care să deducem că persoana incriminată ar fi regele românilor, ci, întrucît poetul pomeneşte ofranda adusă de popor, „smirna şi tămâia”, în mod ritualic şi periodic, iar piramida ierarhică e răsturnată „latini jos şi lifta sus”, prin înlăturarea unor creştini de rit romanic, poate greco-catolic, şi instaurarea unor păgîni la putere „lifta sus” – „lifta” provenind de la lituan, litvan, cu sens peiorativ întrucît lituanienii s-au creştinat destul de tîrziu faţă de celelalte popoare europene –, presupunem că „momâia” ar putea fi un ierarh religios.

Că textul nu-i aparţine poetului G. Coşbuc ar fi de invocat următoarele suspiciuni:

1. Folosirea creionului într-un caiet în care celelalte texte au fost scrise cu cerneală şi prezintă numeroase corecturi, adăugiri, ştersături ulterioare cu aceeaşi cerneală;

2. Versurile antimonarhice nu au nici o corectură, ceea ce denotă că textul este o transcriere, pe care poetul ar fi trebuit să o realizeze cu aceeaşi cerneală folosită în paginile din preajmă;

3. Cîteva greşeli de ortografie – vers. 1: „Spânzuraţil”, vers. 4: „Daţil”, vers. 11-13: „Romani”, „Romanesc”, „Romanească…”, fără semn diacritic, vers 20: „Vreai”, la timpul imperfect, în loc de prezent, şi vers. 22: „Ducăse” – care nu pot fi concepute şi depistate în manuscrisele poetului din ultimii săi ani de viaţă, au obligat editorii să nu tipărească un facsimil după fila 25 v din ms. 3286.

4. Dublura pentru vers 8: „Smirna şi tămâia” prin „Pacostea şi amarul”, făcută cu acelaşi creion, aşadar în momentul transcrierii.

5. În ultimii ani din viaţa lui G. Coşbuc nu aflăm nici un fapt de bănuit drept sursă pentru invectivele antimonarhice din Spânzuraţi-l de-i mişel: - moartea regelui Carol I, sîmbătă, 27 septembrie / 10 octombrie 1914, şi urcarea pe tronul României (duminică, 28 septembrie / 11 octombrie 1914) a prinţului Ferdinand I (născut, joi, 24 august 1865), fiul lui Leopold de Hohenzollern, nepot de frate al lui Carol I; - moartea lui Alexandru, singurul copil al lui George Coşbuc, în ziua de joi, 12 / 26 august 1916, în vîrstă de 20 de ani şi 2 zile (născut, vineri, 11 / 23 august 1895); - moartea reginei Elisabeta, în ziua de sîmbătă, 4 / 18 februarie 1916 (născută, luni, 25 decembrie 1843); - proclamaţia regelui Ferdinand I, vineri, 23 martie /6 aprilie 1917 (reluată, duminică, 23 aprilie / 6 mai 1917), prin care promite pămînt ţăranilor români şi drepturi cetăţeneşti, întocmai precum ceruse G. Coşbuc prin poema Noi vrem pământ, în urmă cu 23 de ani.

6. Strofa a patra „Ai venit…/ … s-orbeşti o lume” nu stă aşezată sub primele trei strofe, ci în partea dreaptă, ca şi cum poetul ar fi ştiut că bibliotecarul va trebui să aplice ştampila instituţiei – „BIBLIOTECA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE” – care a primit donaţia. Dovadă limpede că această postumă coşbuciană a fost scrisă …abia după alungarea monarhiei din România, în ziua de marţi, 30 decembrie 1947!!!

7. Se prea poate ca sugestia spînzurătorii antimonarhice să provină din recenta traducerea în româneşte a poeziei lui Petöfi Sandor, Akasszátok föl kiráyokat (Trimiteţi regi la spînzurătoare, scrisă în 1848) de către Eugen Jebeleanu, publicată asiduu în presa românească din 1948.

Cum versurile antimonarhice se tipăresc mai întîi în volumul George Coşbuc, Pentru libertate, Bucureşti, 1950, şi în monografia semnată de Jacob Popper, George Coşbuc, ESPLA a Uniunii Scriitorilor din R. P. R. [Bucureşti, 1950, Dat la cules: 1.12. 1950… Bun de tipar: 26. 12.1950], p. 212-213, bănuim că postuma antimonarhică din manuscrisele poetului a fost aşternută în intervalul ianuarie 1948-ianuarie 1949.

Din păcate pentru seriozitatea argumentaţiei analistului din 1950, textul poeziei „recuperate” nu probează prin nici un cuvînt că poetul s-ar referi la vreun rege din România.

Peste cîţiva ani, acad. Barbu Lăzăreanu va dispune „protestul” lui George Coşbuc într-un adevărat front antimonarhic: „În cadrul unei scheme imaginare a frontului de luptă antimonarhic am putea reprezenta astfel forţele: în avanposturi şi în prima linie, cei mai aprigi duşmani ai principiului regalităţii şi, implicit, oameni care visau o republică liberă de exploatarea omului de către om; în a doua linie, aspiranţii la o republică burgheză parlamentară; în rest, aliaţii şi rezervele mai mult sau mai puţin statornice, alcătuite din aceia care doreau fie instalarea unui domn pămîntean în locul domnului străin, fie numai ca monarhia existentă să-şi tempereze abuzurile, consimţind la cîteva hatîruri; în fine, spre marginile cîmpului de bătălie, unii care, fără a contesta legitimitatea monarhiei, petreceau însă pe seama ei, găsind în contrastul dintre emfaza oficială a curţii şi micimea ori cusururile personale ale membrilor acesteia o inepuizabilă sursă de haz.” (Din literatura antimonarhică, Cu o introducere de Acad. Barbu Lăzăreanu, Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956, p. 8, studiul lui Barbu Lăzăreanu, Din literatura antimonarhică şi antidinastică, poezia lui G. Coşbuc, p. 305-305, cu menţiunea „[1918] Acad. R. P. R. ms. rom. 3286 f. 25 v”

Şi de-aici postuma lui G. Coşbuc se va rostogoli apoi prin orice manual şcolar.

Dar toate aceste nu ne pot stînjeni să căutăm motivaţia plastografiei… antimonarhice.

Ion Filipciuc