Ipostaze existenţiale în lumea satului tradiţional

La Editura Karuna din Bistriţa a apărut, în Colecţia „Identităţi”, lucrarea antologică coordonată de prof. Doina Macarie, „Ipostaze existenţiale în lumea satului tradiţional”. Cu o precuvântare semnată de autoare, intitulată „Motivaţie asupra studierii spiritualităţii rurale”, lucrarea, ni se spune, e axată pe două dimensiuni: „prima este spaţială”, cu locurile copilăriei şi ale refugiului, „în momentele când greutăţile zilnice ne copleşesc” şi a doua este „transcedentală”, o „bucată de lume pe care o purtăm în suflet oriunde ne-am afla”. Din aceeaşi mărturie aflăm câteva din reperele care au stat la baza acestui voluminos tom, în mijlocul căruia se află ţăranul, un fel de „axix mundi” ce înseamnă, după spusa lui Rebreanu, „începutul şi sfârşitul” într-un microcosmos de care a fost şi este legat organic şi veşnic. Aşadar, într-un prim compartiment, sunt surprinse detaliile monografice despre satele judeţului şi ale ţării, urmărindu-se zonele etno-folclorice din regiuni ale Moldovei, Banatului, Oltului şi chiar ale Rusiei, în speţă din ariile învecinate cu ţara noastră. De asemenea, sunt prezente şi ipostaze ale miturilor fundamentale româneşti: mitul jertfei pentru creaţie, al existenţei pastorale, al etnogenezei şi mitul erotic. Din întreaga arie tematică abordată de un impresionant număr de autori, se resimte, după cum se subliniază în cuvântul de deschidere al cărţii, o anume nostalgie după vechile tradiţii şi unele obiceiuri care, în lumea asaltată de mirajul urban, încep să dispară, să se îndrepte treptat în „satul de sub sat”, cum alegoric se mai numeşte locul de veci al unor comunităţi rurale.

În ansamblu, lucrarea e structurată pe studiile micro-monografice ale unor localităţi săteşti, în special din judeţul nostru. Unele din acestea beneficiază chiar de mai multe comentarii, în care varietatea opţiunii şi abordării subiectului lărgesc aria de cunoaştere printr-o competentă aprofundare a cercetării cu cele mai exigente instrumente ştiinţifice. Dau doar un exemplu: Comuna Rebrişoara este subiect a trei studii, cu ample inserţii istorico-monografice, dar şi etno-folclorice: „Locuinţe ţărăneşti interbelice în comuna Rebrişoara”, sub semnătura Smarandei Lup; „Morăritul în comuna Rebrişoara – morile lui Americanu”, semnează Nicolae Lup; „Demografie şi spiritualitate în Valea Gersei – Rebrişoara” semnat de Ioan Seni. De studii ample, inspirat ilustrate, în care se prezintă portul local, tradiţional, în special, din perioada interbelică, dar cu extindere până prin anii ’60, sunt acordate Văii Ilvelor, Văii Şieului, Văii Sălăuţei, Văii Meleşului, unde sunt reproduse pe spaţii generoase, fragmente din colinde sau din oraţiile nupţiale, se descriu străvechile obiceiuri de la şezători, ritualurile de Sânziene, dar şi de la sărbătorile de primăvară şi de iarnă. O problemă de antropologie entografică este abordată de prof. dr. Vasile Filip în studiul „Înrudire rituală în satul tradiţional” în care subliniază, plecând de la definiţia satului ca sistem, la nivel social „de înrudiri şi vecinătăţi, de grupuri de vârstă sau profesionale, iar (pe plan imaginar) o stratificare de nivele ontologice care comunică şi se condiţionează reciproc”, individul, într-o astfel de „cultură a relaţiilor”, există „în măsura în care e cuprins într-un sistem cât mai complex de legături. O astfel de temă îl preocupă şi pe profesorul Mircea Daroşi în eseul monografic: „Structura familială şi gradul de înrudire în comuna Parva”, dar în care aserţiile teoretice sunt amplu concretizate cu date statistice de natură istorică. Tot de antropologie se preocupă şi prof. univ. dr. Nicolae Rotaru în studiul „Antropologie culturală – puncte obligatorii de trecere” în care relevă faptul că „Din cele mai vechi timpuri au existat două curente, unul filozofic (antropocentrism), potrivit căruia omul este raţiunea de a fi şi scopul universului, iar altul (antropism), teologic, conform căruia, omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu constituie scopul suprem al creaţiei. Dar lucrarea sau acest masiv volum antologic, alcătuit de prof. Doina Macarie, abordează o arie tematică atât de vastă şi de variată încă dă impresia unui studiu exhaustiv, în materie de folclor. Fenomenul mitologic într-o variată gamă valorică; mitul meşterului Manole, mitul mioritic, vrăjile, practicile magice, în care apar Fata pădurii, Ştima apelor, zânele de Sânziene, Drăgaica, credinţa în puterea magică a solomonarilor, în descântece, dar şi diversitatea unor obiceiuri străvechi, cu rădăcini în substrat daco-roman, precreştine: capra, strehaia, înstruţatul boului sau „dracii”, ceata de feciori, iar mai recent, după Iisus, în mai toate satele româneşti şi nu numai, sunt evocate spectacole de teatru popular cu motive religioase, în preajma Crăciunului, irozii sau vicleimul, tradiţii care ţin de etnogeneza românească şi se păstrează până astăzi. În o bună parte din studii se descriu în detaliu elementele portului popular din diferite localităţi sau zone etnografice, dar şi activităţile gospodăreşti, casnice: prelucrarea şi torsul lânei, ţesutul scoarţelor sau „păretarelor”, a cămeşilor şi sumanelor, a pieilor de animale etc. Găsim, de asemenea, şi comentarii de specialitate cu privire la construirea bordeielor, mai ales în zona Olteniei şi a Bărăganului, a caselor ţărăneşti din Ardeal, în special din judeţul Bistriţa-Năsăud, în care amplasamentele şi elementele de arhitectură poartă denumiri idiomatice specifice graiului local.

În fine, o prezenţă interesantă în economia acestei antologii e şi cea a scriitorului Aurel Borgovan, Gelu Mircea Buta, Melania Cuc, Suzana Deac, Cleopatra Lorinţiu, Menuţ Maximinian, Al. C. Miloş, Gheorghe Mizgan, Ion Moise, Gavril Moldovan, Jeniţa Naidin, Victoria Fătu Nalaţiu, Maria Olteanu, Aurel Podaru, Ovidiu Pojar, Dumitru Popiţan, Marinela Toxin şi Al. Florin Ţene, care aduc un plus de prospeţime şi un anume nivel valoric pe planul comunicării, cu creaţii originale, poezie, proză, eseu, unii însă şi cu intervenţii de specialitate ce ţin de viaţă satului românesc, în general, şi ţăranului român, în special.

Cartea se adresează atât specialistului, cât şi neofitului, adică omului simplu de la ţară, în graiul căruia etimoniile, datele toponimice şi onomastice au semnificaţii autohtone neaoşe adânci, în care arhaicul e salvat tocmai de străvechile origini arhetipale indo-europene care atestă incontestabila noastră relaţie cu anticele civilizaţii continentale, respectiv cu cea elenistă şi romană.