Fals tratat despre suflet

                  Sau Maestrul ceasornicar ar putea fi un alt fel de a chema cât mai aproape de inimă Mitologiile amânate (Editura Herg Benet, Bucureşti, 2011) ale lui Adrain Suciu. Un volum al”deznădejdii solemne care bântuie discret”, (cu o expresie a Simonei Vilău),  poemele-mitologii  desenează chipul profund al zeităţilor ce le domină şi le bântuie: Mater Familiae, Eros, Thanatos.  De fapt, între Mater Familiae şi Thanatos, Erosul este doar linia subţire, sinuoasă, incizând arabescuri între cele două mari necunoscute: Mama şi Moartea, ambele încarnate de albul îmbătător al florii de crin. Între ele, de-a lungul dansului erotic-un ritual, o practică magică a fugii, a evadării, a uitării de sine cu speranţa nemărturisită, dar al cărei vibrato sparge fragilitatea de sticlă a fiecărui poem, aceea de a salvării prin (re)găsirea de sine, în sine sau în celălalt, de-a lungul acestui traseu se aranjează in lacrimis aceste poeme diapazon. În ele, în fiecare din ele, ca într-o delicată, emeferă boabă de rouă, se reflectă figurile hieratice ale celor două muze: Mama şi Moartea. Între ele, poetul făcând exerciţii de echilibru sufletesc, căzând, siluetă tremurată dezintegrându-se într-un strigăt mut precum cel al lui Munch, adunându-se mai apoi, ciob cu ciob, drept, zoofor purtând pe umeri spaima cu chip de fiară - supliciu de Atlas. Această spaimă şi acest urlet mut devin chiar un alt mod de a fiinţa, un eroism straniu şi crunt, o luptă continuă cu otrava devenită intimă şi convertită în poezie: Dar eu mă dau în vânt după oamenii care suferă.Care-şi/ Îngroapă sângele cum îngroapă ceasornicarul/ o piesă de alamă perfectă în măruntaiele ceasului. Dar care sunt celelalte piese realizate cu dexteritate şi siguranţă de către Adrian Suciu, angrenajul, rotiţe şi pinioane aşezate cu măiestrie în carcasa volumului antologic?  E toamnă printre femei şi în lume, Singur, Nopţi şi zile, Viaţa fără urmări, poeme acoperind o perioadă de timp cuprinsă între 1993 şi 2010. Căutarea obsesivă este mecanismul de întoarcere al acestei precise şi preţioase alcătuiri. Mecanica fină a ceasului este mecanica fină a sufletului iar poemele marchează ora exactă a stărilor sufleteşti, măiestria ceasornicarului putând fi urmărită în evoluţia sa de la primele poeme, simfonii catifelate, rafaelite: Spune-mi unde şi în care ţară îţi paşti/ turmele palide, Iacobinia, tu? M-am lovit la umăr/ şi tu te-ai aplecat să vezi, dar era amăgire:/ eu am rămas lovit la umăr şi nepriceput la săgeţi,/ cu mare nemulţumire-am venit să te veghez./  Te ţineai dreaptă, însă păşteau pe-aproape/ palidele tale turme şi-am zis: lasă dragostea/ mea de mucava, las-o! (Iacobinia), până la recentele poeme în linii esenţializate, fără a căuta asceza, lunecând spre o sobrietate care încă permite sărbătoarea: După moartea lui/ alte strigăte n-au mai urcat/ dinspre casele văruite în alb./ Vătuiţi să fi fost paşii lui, când trăia,/ şi tot s-ar fi auzit de departe/ podelele cu luciu,/ nemulţumite de pasul omului bătrân./ Mai înainte, pe vremea femeii, lucrurile stăteau altfel... (Alb). Acest univers amânat este populat cu femei, toate invocaţii ale chipului  Femeii, aşa cum o întâlnim şi la Sorin Ilfoveanu: ”Văzută în diversitatea manifestării sale, femeia din pânzele artistului este în primul rând simbolul dragostei. Îi este denunţat comportamentul sexual ambivalent, seducţie şi refuz în acelasi timp. Ea apare ca o fiinţă firavă şi rezistentă totodată, idee-materie a fertilităţii şi a sexualiăţii, capabilă de contradicţii şi confruntări. Invocaţia maestrului dă o mare speranţă prin curajul stilizării trăsăturilor socotite tabu, prin ironiile şi libertatea de construcţie a propiului dialog cu moştenirile arhaice” *  La Adrian Suciu, Femeia este un Ianus purtând chipul Mamei şi al Morţii. Eros-ul este doar culoarea care coagulează sentimentele, care leagă cei doi poli. Cheia pentru decriptarea Mitologiilor  amânate este oferită cu generozitate în poemul Fals tratat despre suflet: Trupul poartă boli înăuntru.// Dacă eram femeie, măcar îl scăpam/ de singurătate şi-i dăruiam un fiu...// Dar dragostea n-acoperă trupul. Din gura/ mamelor plecate se preling umori neplăcute privirii. Ori/ stau atât de-ngheţate-ntre crini încât fiii lor/ detestă crinii pentru restul vieţii.// Uneori, trupurile se ating între ele/ şi produc acea premoniţie a morţii/ pe care ignoranţii o numesc sex.// Rareori, haina prea largă şi nemernică/ e locuită de cineva.

                                   Mitologiile amânate sunt, în fapt, o cosmogonie a sufletului scrisă sub forma unui unic poem de amor început, cândva, undeva, în 1993 şi curgând în fiecare dintre poemele acestei antologii, un poem de amor a cărui scriere continuă încă. Un poem despre un orfan plângând/ atârnat de gâtul unui bărbat care plânge, un poem despre cum poezia adevărată este epifanie, răscumpărare şi mântuire.

*http://sorinilfoveanu.ro/?page_id=106 , Victor Neumann,  fragment din Interogaţiile metafizice ale artistului, Cartea  „Sorin Ilfoveanu Atelier 1995-2010”, Editura U.N.A.R.T.E. şi Asociaţia pentru Artă Ilfoveanu, 2011

                               .............................

Citiţi ediţia print !