EMINESCU DESPRE ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR

În 1874, Eminescu se întorcea în ţară, la laşi, după studii făcute la Viena şi Berlin. Perioada ieşeană (1874-1877), într-un răstimp de 3 ani este în biografia intelectuală a lui Eminescu marcată de încercarea a trei funcţii (sau chiar patru): bibliotecar, profesor, revizor şcolar şi redactor la „Curierul de Iaşi". Funcţia de revizor şcolar, numire veche pentru ceea ce este astăzi inspector şcolar, pentru judeţele laşi şi Vaslui, a îndeplinit-o mai puţin de un an: între 1 iulie 1875 - 2 iunie 1876. Despre acest capitol de biografie eminesciană au scris: M. Ghetea, Eminescu pedagog şi revizor şcolar, Editura „Cartea românească", 1939 (seria „Cunoştinţe folositoare"), I. M. Ştefan, Minai Eminescu - revizor şcolar. Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1966, M. Bordeianu în Prefaţa la M. Eminescu, Scrieri pedagogice. Editura Junimea laşi, 1977, Colecţia „Eminesciana", Toma Chiricuţă, Eminescu pedagog. G. Călinescu în Viaţa lui M. Eminescu, 1932, consacră perioadei ieşene şi acestor funcţii un capitol aparte cu aprecieri pertinente, bazate pe lectura rapoartelor şcolare şi a proceselor verbale de inspecţie, precum şi pe gazetăria din coloanele „Timpului", pe teme de învăţământ. (Să notăm în paranteză că şi alţi scriitori români au îndeplinit funcţia de revizor (inspector) şcolar dintre contemporanii poetului, I. L. Caragiale, şi mai aproape de noi Şerban Cioculescu.)

Convingerea noastră este că lui Eminescu, la început, i-a displăcut această funcţie. După cea de bibliotecar (mai conformă cu temperamentul său poetic şi pasiunea sa pentru lecturi profunde), după o experienţă didactică scurtă ce i-a lăsat un gust amar, venea această însărcinare de a cutreiera satele moldovene, din două mari judeţe, laşi şi Vaslui, pentru ca să dea seama de învăţământul românesc de la acea vreme şi să propună soluţii pentru îmbunătăţirea lui. Eminescu îşi ia însă, foarte în serios această nouă funcţie şi în rânduri indignate de procese-verbale sau în rapoarte adresate Ministerului Instrucţiunii Publice condamnă indolenţa şi abuzurile administraţiei rurale, ia apărarea unor învăţători harnici şi merituoşi, dar cere şi pedepsirea celor leneşi şi incompetenţi, solicită încadrări pe criteriul competenţei şi, ca altădată Şincai, recomandă înfiinţarea de noi şcoli. Junimiştii, oameni veseli, îi scorniră şi un cântec din care se vede că prea puţin îi interesa dramatica sforţare a poetului, pentru redresarea şcolii româneşti: „Eminescule poete,/ Umblai în cabriolete/Zi de zi, şi sat de sat/ Şcolile de inspectat.../"

Analiza câtorva idei pedagogice eminesciene (din acele procese-verbale sau rapoarte oficiale, dar mai ales din publicistica sa) va învedera adevărul aprecierii lui G. Călinescu: „Prin Eminescu şi scrisul său pedagogic avem cea mai înaintată viziune de ridicare a învăţământului rural înainte de Spiru Haret".

Vorbind despre şcolile normale, M. Eminescu cerea înainte de toate o bună pregătire a învăţătorilor: „Învăţătorul în cestiune e slab, după cum arată certificatele sale şi după cum subsemnatul am avut ocazia de a-l observa. Notele din testimoniul alăturat pentru obiectele principale: limba română (5), pedagogie (6), aritmetică (6,50) sunt pentru şcoala pedagogică note slabe sub care nici nu se eliberează atestat." (M. Eminescu, Scrieri pedagogice, Editura „Junimea", Iaşi, 1977, col. „Eminesciana", p. 59). Referitor la planul de învăţământ în ciclul primar, Eminescu acordă, întocmai ca în învăţământul actual, pondere sporită citirii şi scrierii, ca instrumente ale muncii intelectuale: „Dl. învăţător - face recomandarea revizorul şcolar Eminescu - trebuie să aibă în vedere maieu seamă citirea şi scrierea. Toate celelalte obiecte ale programului sunt nule şi fără nici o valoare, dacă aceste două, principale, vor fi neglijate" (op. cit. p. 37). Sau în altă parte: „Instrucţia am găsit-o slabă. Citirea merge rău în toate clasele. De aceea d-nul învăţător nu va mai înainta pe clasa a II-a pe nici un elev, care nu va şti citi perfect, căci aceasta este menirea clasei întâia" (p. 35). Sau: „Studiul principal al unei scoale rurale este limba românească...". Ca şi Creangă, care în Amintiri din copilărie, prin neuitatul Trăznea, „bucher de frunte şi tâmp în felul său", condamna învăţământul mecanic, Eminescu arată inutilitatea şi chiar caracterul pernicios al unei asemenea metode de instrucţie: „D-nul învăţător însă să-şi deie silinţa şi mai cu seamă să caute, ca copii să nu înveţe nimic în mod mort şi mecanic, ci totdeauna să poată povesti cu cuvinte proprii ceea ce au citit "(op. cit. p. 34). Fragmentele următoare sunt varianta în stil oficial administrativ a personajului cu „mi, ţi, i, ni, vi, li", din Creangă: „în privinţa gramaticii (care s-a predat după Stilescu), copilele ştiu numai unele definiţiuni, nu au însă cunoştinţă vie şi concretă a părţilor... Gramatica trebuieşte învăţată nu pe de rost, ci prin dese exerciţii orale şi în scris, de aceea trebuie exclus Măcărescu (acest manual era osândit ironic şi de Creangă!) şi gramatica predată după Manliu" (p. 73). Nemulţumit de suficienţa didactică a unei directoare, revizorul şcolar M. Eminescu încheia un raport şcolar astfel: „Rugându-vă să consideraţi că învăţământul mecanic este cel general în şcoalele noastre, de vreme ce lipsa de cunoştinţe pedagogice e asemenea generală, sunt de părere că, într-o dezvoltare normală a învăţământului pedagogic, o asemenea directoare nici nu ar fi cu putinţă, dar, în împrejurările de faţă, această şcoală e la nivelul a cel puţin 50% din şcoalele noastre de fete". De o mare actualitate sunt fragmentele în care Eminescu respinge supraîncărcarea elevilor: „Se ştie că de când d-nul Chiţu (acesta era succesorul lui Maiorescu în funcţia de ministru al învăţământului şi cel care-l suspendase pe Eminescu din funcţia de revizor şcolar n.n.), pune la cale învăţăturile publice, programa scoalelor elementare şi secundare este atât de încărcată încât ameţeşte şi pe învăţători. Această încărcare însă îşi are izvoarele ei în lipsa de solide cunoştinţe pedagogice a celor ce dispun cu atâta uşurinţă de capetele copiilor, ca şi când soarta generaţiei viitoare n-ar atârna de claritatea şi temeinicia gândirii acelor capete, in faptă însă, şcoalele elementare şi secundare nu sunt scoale de învăţătură propriu-vorbind, ci de educaţiune. De acolo perceptul pedagogic: non multa, sed multum. într-adevăr cunoştinţe puţine, însă bine pricepute şi bine mistuite, limpezesc conştiinţa, formează o cărare bătută a cugetării, o normă care reglează întreaga viaţă intelectuală" (ţ. 157)... Un alt „merit" incontestabil al d-lui Chiţu este „încurcarea şi încărcare programelor. Desfidem pe cineva a ne arăta programe atât de monstruos încărcate ca cele actuale din România. Uitând vechiul şi nestrămutatul adevăr pedagogic: „non multa, sed multum", dl. Chiţu a propus că copiii români sunt toţi excepţionali prin memorie şi judecată şi i-a încărcat cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu se mai pot orienta în capetele lor. D-sa a crezut că, dacă copiii învaţă vorba, apoi învaţă în genere ceva. Nimic nu învaţă pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, necugetat, unde interesul viu şi judecata copilului n-a jucat nici un rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri, pe care nu le poate mistui, e sila şi scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi", (p. 170).

Între recomandările revizorului şcolar Eminescu sunt câteva cu caracter strict metodic, de o mare actualitate şi azi. Uneori, numai numirea metodei e diferită de cea de astăzi: pentru însuşirea citirii şi scrierii în ciclul primar, Eminescu recomandă „metoda sonetară", pe care o utiliza şi Creangă în manualele sale, adică metoda fonetică analitico-sintetică, pe care o recomandă şi astăzi metodica predării limbii române la clasele I-IV; la matematică (la aritmetică) poetul stăruie asupra metodei demonstrative pentru că „nimic nu trebuie tratat în mod mai puţin abstract decât matematicile, tocmai din cauză că ele sunt cele mai abstracte. Celelalte ştiinţe găsesc lucrurile la care se referă în natură: numere şi triunghiuri nu găsim în natură niciodată" (p. 92). Uneori Eminescu abordează chestiuni neglijate şi în învăţământul actual: „în şcoală se stăruie îndeosebi asupra scrierii corecte şi asupra exprimării literare, dar se neglijează ortoepia, adică pronunţia corectă, şcoala şi teatrul (noi am adăuga astăzi, televiziunea şi radioul) sunt factori prin care se poate ajunge la o pronunţie corectă". Câteva probleme, chiar dacă sunt de amănunt, ni-l arată pe Eminescu ca un precursor al reformei actuale în învăţământ, oricât s-ar înverşuna detractorii săi în contestarea personalităţii sale complexe şi a intuiţiilor sale profunde în variate domenii ale vieţii sociale, economice şi culturale. Pentru Eminescu demnitatea şi moralitatea sunt trăsături etice absolut obligatorii în profilul învăţătorului. Demnitatea este însă dependentă de o retribuţie bănească decentă şi nimeni ca Eminescu n-a ironizat disproporţia dintre remuneraţia unor slujbaşi chiar mărunţi sau politicieni şi un slujitor al catedrei. Vorbind despre promovare, Eminescu se manifesta împotriva imposturii şi superficialităţii, neputând tolera „evidenţierea învăţătorilor", pe criteriul promovabilităţii ci pe acela al progresului şcolar real, constatat în urma unor inspecţii şcolare serioase. Ceea ce înţelegem azi prin „salariu de merit“ sau „gradaţie de merit" era intuit şi propus acum aproape cinci pătrare de veac de Eminescu, atunci când se gândea la o „remuneraţie diferenţiată a învăţătorilor".

În „Curierul de Iaşi", dar mai ales în „Timpul", recenziile lui Eminescu se opresc şi asupra cărţii pedagogice, asupra manualelor şcolare şi a cărţilor de citire din ciclul primar. Aproape fiecare proces-verbal se încheia cu recomandarea manualelor pe care revizorul şcolar, Eminescu, le considera bune. între acestea la loc de cinste erau manualele lui Ion Creangă. Publicistica de la „Timpul" vine să fundamenteze încă o dată câteva criterii pedagogice şi metodice fundamentale în alcătuirea manualelor, îndeosebi a cărţii de citire: „ O carte de citire nu e numai o enciclopedie naţională; ci, dacă e bună şi cu îngrijire lucrată, precum au începută se lucra, ea revarsă în mii de capete aceleaşi cunoştinţe, fără de nici o silă, căci nu se-nvaţă pe de rost; ea inspiră la zeci de mii de cetăţeni aceeaşi iubire pentru trecut şi brazda pământurilor; ea preface, după o justă observaţie, o masă de indivizi, ce se-ntâmplă a trăi pe aceeaşi bucată de pământ, într-un popor ce menţine o ţară. Tendinţa generală în şcoalele apusene e de-a înlocui toate cărţile speciale de studii din şcoalele primare prin cartea de citire, căci aceasta din urmă dă deplină libertate în privirea metodului"' (p. 196).

Opiniile lui M. Eminescu despre cărţile de citire au fost apreciate de un mare pedagog român, Onisifor Ghibu, cercetător temeinic al literaturii didactice româneşti: „intr-unul din judicioasele sale articole politice, M. Eminescu, vorbind despre cărţile de citire, arată că ele «ar trebui să fie un obiect de îngrijire naţională ca şi textul Bibliei». Într-adevăr, în timpurile moderne cartea de citire pentru şcoala primară are, dintr-un anumit punct de vedere, aceeaşi importanţă pe care o avea în şcolile trecute Biblia. Odinioară, întreaga cultură se reducea la ceea ce se cuprindea în această mare şi divină Carte a Cărţilor, astăzi pentru majoritatea omenirii cartea de citire este adevărata temelie a întregii culturi generale, lată de ce Eminescu avea în adevăr dreptate, când afirma că această carte trebuie să fie pentru un popor cel mai înalt obiect de îngrijire naţională, întrucât ea conţine sămânţa tuturor acelor roade pe care aceasta, respectiv omenirea întreagă, vrea să le culeagă de pe urma şcolii, ca a instituţiei culturale cele mai tipice şi mai generale. Dacă această carte va cuprinde în sine cele mai bune, cele mai alese şi cele mai înalte învăţături pe care le oferă experienţa de atâtea ori milenară a omenirii, aşa cum ele s-au cristalizat în viaţa specifică a singuraticelor popoare care o alcătuiesc şi pentru care se alcătuieşte o astfel de carte, ea va produce, fără îndoială, roade mai bune decât oricare altă carte din lume"(v. Din istoria literaturii didactice româneşti, E.D.P, Bucureşti, 1975, p. 171). În legătură cu importanţa primei cărţi, Abecedarul, există în manualele de citire de odinioară o istorioară morală, care desigur, i-ar fi plăcut lui Eminescu, pentru că este o ilustrare epică sugestivă a consideraţiilor sale teoretice: se spunea că un copil rău şi-a aruncat Abecedarul în noroi şi în ploaie. Un alt copil, un copil cuminte, l-a luat cu grijă, l-a curăţat şi l-a aşezat între cărţile şi caietele sale de şcoală. A învăţat sârguincios, a ajuns om învăţat, profesor universitar, şi peste ani, a văzut în rafturile unui anticariat vechiul său abecedar. L-a cumpărat, şi de această dată, l-a aşezat la loc de cinste între enciclopedii, docte şi tratate ştiinţifice. Acestea s-au simţit jignite de o asemenea apropiere şi s-au revoltat. A intervenit în această ceartă divina Carte a Cărţilor, Biblia care Ie-a spus enciclopediilor şi tratatelor ştiinţifice că ele nu ar fi existat fără umilul Abecedar.

Eminescu a intuit de asemenea un adevăr sociologic profund: şcoala, starea învăţământului sunt un reflex al vieţii economice, sociale şi culturale a epocii. Scrisul său amar în unele articole pedagogice şi aproape în toate procesele verbale, este de data aceasta profetic: „Şcoala va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefectii oameni care să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii pedagogi; pe când adică va fi si şcoala, şcoală, statul stat şi omul om, precum e in toată lumea, iar nu ca la noi - adică ca la nimeni; unde găseşti în cercurile cele mai înalte oameni care trăiesc în vecinică duşmănie cu gramatica necum alte cunoştinţe sau cu dreapta judecată. Din nefericire tocmai aceasta din urmă lipseşte şi nici în şcoli franţuzeşti nu se poate învăţa, pentru case moşteneşte de la mamă", (p. 88)

În fine, actual este Eminescu şi prin problema atât de controversată a predării religiei în şcoli. Articolul învierea, un editorial din Timpul, aşa cum se obişnuia în preajma marii sărbători a creştinităţii, arată că Evanghelia „această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean"a avut mai mare influenţă asupra educaţiei omului, decât oricare alt sistem filosofic sau teologic, pentru că oferă un model, un prototip moral, Isus Hristos. în concepţia lui Eminescu omul nu se face mai bun prin percepte teoretice de morală, ci printr-un model, un om „ca tip de perfecţiune", după care să-şi modeleze cară eterul şi faptele. Acesta este modelul eristic. După el încercă omul creştin a-şi modela viaţa sa proprie, combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine. Aceste consideraţii introductive sunt reactualizate pentru sublinierea raportului dintre instrucţie şi educaţie în şcoala primară, gimnazială şi liceală (raport nesocotit cu grave consecinţe în şcoala actuală) şi legat de aceasta, rolul religiei în învăţământ, expus, printr-un paralelism convingător şi clar: „Dacă vorbim de această împrejurare e pentru a arăta că nu în cultura escesivă a minţii consistă misiunea şcoalelor - escepţie făcând de cele înalte - ci în creşterea caracterului. De acolo rezultă importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri vecinie renăscânde. Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunoştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor au nevoie de religie ".

Publicistica pedagogică a lui Eminescu este o componentă importantă a ziaristicii sale. Ca şi cea politică, economică sau socială ea cuprinde idei profunde care nu şi-au pierdut actualitatea şi care-i statornicesc un loc proeminent în istoria gândirii pedagogice româneşti.