Cu primăvara la Sighetu-Marmaţiei

Cu un soare darnic în luna martie, cu un şofer versat, obişnuit cu drumuri proaste şi dotat cu un „autobuz” de cultură, dornic să împărtăşească şi altora din ştiinţa sa de ghid, mă îndrept spre Sighetu-Marmaţiei, zonă a Maramureşului, la graniţa cu Ucraina, pe care n-am vizitat-o încă, până acum, niciodată. Îmi apar în faţă localităţi precum Dragomireşti şi imediat fac legătura de cuvinte: „Drago îmi eşti!” „Bogdan-Vodă” ce mă transpune în istorie, cu secole în urmă, apoi, „Bârsana” – o „Meteora” a României, unde aşezământul de maici este construit exclusiv din lemn, un loc în care meşterii populari, artişti cu har de la Dumnezeu, au reuşit să construiască adevărate bijuterii. Un alt lucru inedit ce-mi „sare” în ochi este „poarta”, care dă în vileag un adevărat cult pentru intrare. Măiestrit cioplită în lemn, fiecare poartă, aproape unică mă fascinează. Intrarea în ogradă, intrarea în casă, intrarea în Rai, trebuie să fascineze, să te întâmpine agreabil.

Personajele sunt înzestrate cu bun-simţ, amabile, primitoare. Bisericile, vechi şi noi – bijuterii excepţionale. Cele vechi, din lemn, materie primă găsită din abundenţă în zonă, cu turnuri înalte până la 75 m.

Sub mâna artistului popular, anonim, din zonă, unde a folosit şi cuiele de îmbinare tot din lemn par lucrare în filigran; cele noi sunt de o măreţie inimaginabilă. Bunul gust şi forţa creatoare dată de divinitate artistului român, credincios, împărtăşeşte ideea că pe acest pământ binecuvântat Hristos respiră prin oamenii simpli. Hărnicia oamenilor şi mai ales a femeilor pe care le zăresc la tot pasul cu sapa şi grebla în spate, casele mici din lemn, vechi de peste o sută de ani, intercalate printre cele noi, şi care oricum ies în evidenţă, încântă ochiul neavizat. Lâna albă de la mioare, ştergarele înflorate, năframele de mers la biserică, înşirate pe sârmă la „sorit” sunt aşezate alături de însemnele naţionale, mai ales tricolorul, aproape nelipsit în zonă, curţile în pantă, pline de ghiocei, toporaşi şi pâlcuri galbene de ciuboţica-cucului, mă fac să-mi doresc fără rezerve să trăiesc în această zonă şi strig, cu convingere:

„România, te iubesc!”

Aş locui oricând în partea aceasta de ţară, cu oameni talentaţi şi copii frumoşi, îmbrăcaţi în straiele originale, adevărate comori ale portului popular, fără niciun regret de a părăsi cutia de chibrituri în care stau acum!”

Sighetu-Marmaţiei, emblemă a bisericilor din lemn, comandate chiar şi de elveţieni, cimitirul vesel de la Săpânţa, „Memorialul” din Sighet, lucruri bune şi rele rămân puncte de reper în sufletul meu!