CETĂŢENI DE ONOARE NĂSCUŢI ÎN LUNA AUGUST

RADU PETRESCU, 82 DE ANI DE LA NAŞTERE

În 31 august 2009, se vor împlini 82 de ani de la naşterea scriitorului Radu Petrescu, prozator de marcă, eseist şi autor de jurnale, care a activat ca profesor la Prundu Bârgăului şi a primit, post – mortem, titlul de Cetăţean de onoare al comunei. Radu Petrescu s-a născut la Bucureşti, ca fiu al Elenei şi al lui Emil Petrescu, dar a urmat liceul „Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte, unde şi-a început ucenicia literară alături de colegii lui, viitori scriitori din legendara „Şcoală de la Târgovişte”, acea sintagmă lansată de Dan Culcer şi pusă în valoare de revista „Vatra” în 1978, din care făceau parte Costache Olăreanu, M.H. Simionescu, Petru Creţia, Tudor Ţopa, Al George, Emilian Grigorescu, Theodor Enescu, Paul Gherasim, Horia Bernea, Adela Petrescu, Emil Brumaru, Şerban Foarţă, Maria Mailat, Tia Şerbănescu, Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun.

Dar adevărata sa activitate scriitoricească urma să se cimenteze după terminarea Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, sub cerul magnific al Călimanilor şi Heniului, acolo unde, la propria sa dorinţă, tânărul profesor de română Radu Petrescu, însoţit de soţia sa Adela, au preferat o repartiţie în locul alteia, mult mai aproape de Bucureşti. A funcţionat ca profesor în pitorescul sat Petriş (1951-1952), când cutreiera dealurile şi drumurile spre Dipşa, unde era profesoară soţia sa, iar apoi, împreună, au fost profesori la Şcoala din Prundu Bârgăului (1952-1954). Pe aceste încântătoare meleaguri nord transilvane Radu Petrescu a trăit şi a gândit, proiectând, într-un interval de timp foarte scurt, aproape întreaga sa operă literară.

Radu Petrescu a debutat editorial în anul 1970 cu „Matei Iliescu”, romanul care a câştigat premiul Uniunii Scriitorilor, după care au urmat: „Proze”, în 1971, în care au fost incluse „Didactica Nova”, „Sinuciderea din Grădina Botanică”, „Efes” şi un fragment din „Jurnal”; „O singură vârstă”, în 1975; „Ce se vede”, în 1979; „Ocheanul întors” (1977); „Părul Berenicei” (1982); „A treia dimensiune” (1984); „Catalogul mişcărilor mele zilnice” (1999); „Prizonier al provizoratului” (2002). Dar încă multe pagini de manuscris, cuprinzând jurnalul scriitorului din perioada 1977-1982, fixate între biografie şi ficţiune, aşteaptă undeva, pe strada Pitar Moş din Bucureşti, la doamna Adela Petrescu, lumina tiparului.

Nu avem posibilitatea de aprofundare a operei literare a celui care a imortalizat, cu ochi de mare pictor, poate cele mai frumoase imagini ale naturii, dar şi a oamenilor din această parte a ţării. Cred, totuşi, că am putea aminti, odată cu ziua de naştere a lui Radu Petrescu, al cărui nume este purtat de o importantă librărie din Municipiul Bistriţa, dar şi de Liceul din Prundu Bârgăului, localitate a cărui cetăţean de onoare post-mortem, a fost declarat scriitorul, o caracterizare a operei acestuia, făcută de Mihai Sin: „Două mi se par valorile de vârf ale orozei postbelice: Marin Preda şi Radu Petrescu. Într-un fel, fiindcă tot a fost vorba de proza interbelică, cei doi pot fi comparaţi cu Rebreanu şi Camil Petrescu, amândoi deschizând două tendinţe distincte (nu însă şi opuse, nu însă şi singurele) în proza românească, în condiţiile total diferite de cele antebelice. Comparată cu proza lui Rebreanu, proza lui Marin Preda e mai patetică, mai ”existenţialistă” (ca să folosim un termen postbelic), iar proza lui Radu Petrescu e mai discretă, mai secretă, mai severă (aproape monahal-cronicărească) decât aceea a lui Camil Petrescu”.

NICULAE VRĂSMAŞ,

TOMA PLATON, LA 102 ANI DE LA NAŞTERE

La 25 august 2009 s-au împlinit 102 ani de la naşterea învăţătorului – director Toma Platon, Cetăţean de Onoare – post mortem - al comunei Prundu Bârgăului, tatăl inimosului profesor de limba şi literatura română, Mircea Eliade Platon de la Grupul Şcolar „Radu Petrescu”, fondator şi redactor al Gazetei de Bârgău – seria veche şi colaborator al seriei noi.

Pentru a nu lăsa uitării personalităţile comunei, încercăm evocarea acelora despre care avem date, în luna lor de naştere sau a plecării lor în veşnicie. Despre Toma Platon reproducem, în acest număr, un fragment din descrierea făcută de către Ana Pleşca, o învăţătoare care nu îl uită.

ÎNVĂŢĂTORUL – DIRECTOR, PLATON TOMA, UN ARHIEREU ALES AL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

Cu genunchi smeriţi mă apropii să evoc amintirea distinsului director Platon Toma – cu convingerea că nu voi reuşi decât parţial să redau din activitatea şi personalitatea dânsului, ce m-a marcat pentru toată viaţa.

Auzisem multe despre dânsul şi aveam mari emoţii pentru când îl voi cunoaşte, dar ceea ce m-a fascinat de la început era o pace a dialogului – ca într-o armonie cu universul – şi astfel mi-a topit toate inhibiţiile.

Am sesizat că avea un respect de sine şi de semeni încât te obliga să-ţi revezi atitudinea, să fii cu băgare de seamă cum vorbeşti, cum te comporţi, aflându-te într-o citadelă a muncii şi seriozităţii.

Şcoala a constituit pentru dânsul întreaga existenţă. Era deosebit de scrupulos în tot ceea ce făcea. Zilnic venea la 7 şi pleca la 16,00 – controlând totul – completând documentele – toate fiind puse la punct pentru a doua zi, încât nici o inspecţie nu l-ar fi putut surprinde nepregătit.

Oamenii de serviciu veneau la 5 dimineaţa – notez – era o curăţenie în toată şcoala ca într-o farmacie, iar dânsul urmărea toate aspectele: clădirea, elevii, şi, cu predilecţie, procesul de învăţământ, asistând la fiecare clasă săptămânal.

Notele se dădeau cu o exigenţă justificată, până la sutime. Premierile finale transmiteau sătenilor, aflaţi în căminul cultural, adevărul. Se avea mare încredere în clasament, pentru că dânsul nu făcea concesii pentru nimeni şi nimic.

Pe atunci, părinţii copiilor aveau acea temere , acel respect pentru şcoală – uzina unică de perfecţionare a inteligenţei – încât şi la şedinţele cu părinţii, unde nu lipsea nimeni, intrau cu sfiiciunea cuvenită ca într-o biserică.

Directorul Platon Toma avea o mare prestanţă şi era deosebit de bun. Am avut câteva momente (spaţiul nu-mi permite să le redau) când dânsul s-a dovedit un fin psiholog, un mare om al catedrei şi didact, o inimă de aur ocrotitoare pentru noi toţi.

În şcoală, în sat, nu erau abateri disciplinare. Se învăţa cu mare conştiinciozitate. Eram obligaţi lunar să vizităm acasă copilaşii şi să subliniem progresul pentru învăţătură a celor vizaţi.

Cu scrisul aparte şi frumos al dânsului, cu meticulozitatea caracteristică – toate documentele şcolii erau păstrate într-o ordine unică.

Inspectoratul şcolar îl dădea mereu exemplu – model pentru tot judeţul. Ideea „Din amănunt reiese perfecţiunea” susţinută de marele sculptor şi pictor Michelangelo, l-a călăuzit toată viaţa. Prin întreaga conduită ne constituia modelul. Îl respectam şi îl imitam fără să ne dăm seama. Dialogurile din cancelarie erau pe teme de învăţământ şi de esenţe, cu concluzii eficiente pentru progresul şcolii. Când trecea dânsul pe uliţă parcă mergea un preot. Toţi se sfiau cum să-l salute mai aparte. „Ca dânsul nu se mai naşte – spunea un vecin – aşa om drept şi vrednic.” Nu stă degeaba numele pe om, acel Vox Deo Vox Populi. Ţăranul şi-a respectat cu sfinţenie valorile autentice.

Învăţătorul – director Platon Toma a sădit pomi, a construit o casă, a întemeiat o bibliotecă şi a educat un fiu, profesorul de azi Mircea Eliade, un mare talent al logosului, care a făcut să strălucească catedra sa. Ilustrul Nicolae Iorga cerea acestea de la un om adevărat.

A fost un familist convins. Dovada: distinsa lui soţie, Raveca, în 37 de ani de văduvă n-a îmbrăcat decât veşminte cernite, păstrând memoria soţului până la ultima ei suflare. Ar mai fi enorm de pomenit, acum când se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Toma Platon, despre apuse vremi ale învăţământului nostru.

Nu mă pot abţine să nu citez câteva din sfaturile lait-motiv ale dânsului: „Să priviţi copilul din bancă, parcă ar fi propriul dvs. copil”, „Prestigiul se câştigă bob cu bob, nu se impune”, „Vorba-i vânt, doar scrisu-i sfânt” sau „Vorba sună, fapta tună”.

Bijutier al sufletelor spre muncă, înţelepciune, hărnicie, ne-a fost modelul viu, modest – ca un călugăr isihast – vorbea fără teatralisme şi efecte retorice. A depopulat satul de nonvalori, fiind trambulina spre educarea atâtor generaţii, care îl au grefat în fiinţa lor, neştiut – pentru totdeauna. Florile rare ale recunoştinţei le merită din belşug.

La ceruri – un arhiereu al şcolii nu poate fi decât cu drepţii, cuvioşii, eroii şi credincioşii neamului nostru.

O învăţătoare ce nu vă uită,

Pleşca Ana.

ANDREI NEUC, 81 DE ANI DE LA NAŞTERE

Profesorul pensionar Andrei Neuc, născut la Bistriţa Bârgăului, în august 1928, este o adevărată emblemă, nu numai pentru Valea Bârgăului, cât şi în afară.

Nepot al marelui tenor Constantin Pavel, întemeietorul şi primul director al Operei Române din Cluj, dar şi formator al celei din Bucureşti, Andrei Neuc a moştenit înclinaţia spre artă, activând în învăţământ, ca profesor şi director de şcoală, dar mai ales în scopul pregătirii culturale a oamenilor din locurile natale.

Meritele sale au fost, pe deplin, recunoscute, prin conferirea Titlului de Cetăţean de Onoare al comunei natale, de către Consiliul Local al comunei Bistriţa Bârgăului.

Devotamentul şi priceperea lui Andrei Neuc sunt continuate prin fiica lui, profesor Constanţa Neuc, director al Grupului Şcolar „Radu Petrescu” din Prundu Bârgăului. Casa moştenită de la Constantin Pavel, din Bistriţa Bârgăului, este un adevărat muzeu. Ar fi necesar, însă, o placă memorială, dacă nu chiar un bust, ridicate, în acest loc, în memoria mareluiu artist.

Niculae Vrăsmaş

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]