Ca o fereastră către interior

                           ”Ieși din cort, prietene, să stăm față-n față,/ privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne/ în sine dacă celălalt e,/ și cum pe sine însuși se simte”.* ar putea fi motto-ul celui mai recent volum de poeme ale lui Paul Vinicius, ”Nopți la maximum, dimineți voalate” , Editura Agol, București, 2014. Volumul este un dialog între sinele de acum și cel de altădată, între doi prieteni care s-au pierdut unul pe celălalt, care sunt pierduți unul pentru celălalt, fiecare continuând să existe în două lumi diferite, două universuri paralele, despărțite de pânza subțire a cortului. Poemele sunt o chemare, un cântec șamanic de recuperare, de reconciliere a acestor bucăți de suflet, o încercare de reconstituire a întregului.

                             Iar în această odisee către sine ”începe noaptea” ”și începe dimineața”și ”ca o bucățică de soare cubic”- mama.

                             Drumul spre sine coboară (sau urcă?) prin labirintul nopților la maximum și al dimineților voalate spre o lume prinsă în poemele glob în care ninge cu amintirile unei copilării când ”verile acelea ca niște planete necunoscute/ care-mi intrau pe fereastră/ și mă luau cu ele”, o copilărie în care, cu atenție delicată, e figurată esența unei vârste de aur: ”o mamă care visa frumos/ despre mine/ o mamă care și-a alungat tristețea, oboseala, singurătățile/ numai pentru mine.” dar și primele dureri, primele spaime, inocența lăsată în urmă ca o piele năpârlită și începutul procesului civilizării, al devenirii, al transformării în altceva ce poate face față lumii: ”iar a doua zi/ și eu/ și vale-grasu/ și petruș/ și glop/ ne-am trezit cu mult mai bătrâni/ mai însingurați/ mai izmene pe călător/ și am simțit/ fiecare în albastrul lui/ interior/ că ceva se rupsese definitiv.”sau ”și – dumnezeule mare - / cum s-a mai surpat o întreagă lume în seninul subțire din mine/ atunci când am aflat că albina/ ce iși lepădase spaima ascuțită/ în mâna mea năucă/ avea să-și găsească sfârșitul în tăciunii mocniți ai apusului/ aceleaiși zile.// atunci am plâns pentru întâia oară/ dintr-o inimă cu mult mai mare decât mine/ nu din cauza veninului care mi se zvârcolea pulsându-mi în carne/ ci din cauza tuturor celor pe care-i iubeam/ aflând că aveau zilele numărate.”. Nopțile lungi, decupate în negru profund, jalonate de fetișuri (tot atâtea guri de oxigen, tot atâtea alternative la diminețile asfixiante) sunt forme de rezistență față de realitatea scăldată sarcastic în lumina procustiană a convențiilor, a măștilor. Globul cu îndepărtat senin al copilăriei are drept contrapondere picaro-ul dimineților voalate, un personaj exponent al excluderii, un atierou purtându-și, la rându-i, masca-blazon și scutul-poem.

                            ”Nopți la maximum, dimineți voalate” este cartea cântecelor vechi, plânse la syrinx, a pierderii vârstei de aur și a unei nedorite, necăutate metamorfoze.

                               Confesiuni printre piese albe și negre împrăștiate pe tabla de șah a vieții peste care trec zilele, fiecare din ele, ”oglinda unei lame de cuțit”:

                               ”Nu mi-am dorit nimic altceva pe lume/ decât să-mi cultiv nebunia care face inimile să se deschidă/ pe toate frunțile// și să ajung/ acel bătrân ceasornicar/ care să se îndrăgostească de o pendulă// în care să-și monteze neuronii/ în loc de rubine/ sângele-/ pe post de arc// după care / să evadeze pe o insulă pustie/ cu nume de plantă carnivoră// ca să poată plânge în liniște// ca să o poată uita.” (dincolo de dincolo – o insulă -scrisoare către don quijote de la mancha).

http://leo-butnaru.blogspot.ro/2014/10/enkidu-cel-care-ocrotea-nu-ucidea-lei.html  traducere preluată din eseul ”Enkidu - cel care, ocrotea nu ucidea lei” semnat de Leo Butnaru