Alexandru Petria e pe cale să provoace un scandal internaţional

„Stieg Larsson, autorul trilogiei “Millennium”, a furat de la italianul Alberto Ongaro?”, se întreabă scriitorul Alexandru Petria, conjudeţeanul nostru, „tăticul” şocantului roman „Zilele mele cu Renata”, într-o dezvăluire apărută pe prestigiosul site cultural Agenţia de Carte, condus de poetul şi talentatul manager cultural Dan Mircea Cipariu. Deoarece articolul lui Petria este foarte interesant, îl redăm în întregime: „Am citit cu plăcere romanul “Bărbaţi care urăsc femeile”, prima parte din trilogia ”Millennium”, a suedezului Stieg Larsson, un fost ziarist incomod. L-am cumpărat recent la preţ promoţional împreună cu “Gazeta Sporturilor”. Iniţial am privit romanul cu circumspecţie, din cauza succesului său comercial, zgândărit de suspiciunea că faima i se datorează în principal unei magistrale campanii de marketing. Cât şi faptului că autorul a murit la 50 de ani, subit, după o criză cardiacă, înainte de a-şi vedea publicate tomurile ce însumează 1935 de pagini, devenind, după o expresie cunoscută, “un mort frumos”, ceea ce a impulsionat vânzările pe considerente psihologice uşor de înţeles. Cele 40 de milioane de exemplare vândute din trilogie au făcut să se discute despre Larsson ca despre al doilea fenomen suedez de amploare mondială, după ABBA. În ţările nordice doar Biblia a înregistrat vânzări ca romanele lui.

Fermecat realmente de tăietura aproape de perfecţiune a frazelor scriitorului, de talentul său de povestitor, am ignorat pe moment o senzaţie de déjà vu, care părea să se amplifice în mine, când eram atent la raţionamentele lui Mikael Blomkvist, personajul principal din “Bărbaţi care urăsc femeile”, ziarist ca şi Larsson, care cercetează povestea unei fete de 16 ani, dispărută în urmă cu 40 de ani, Harriet Vanger, anchetă rămasă nesoluţionată de poliţie. Mikael Blomkvist reuşeşte să finalizeze cazul. Şi chiar s-o descopere pe Harriet Vanger în viaţă, ascunsă în Australia. N-a fost o crimă cum s-a crezut, în schimb alte femei au fost omorâte de un cuplu de criminali în serie, tată şi fiu, iar Harriet Vanger a stat atâţia ani departe de casă, neştiută aproape de nimeni, de teama ucigaşilor care îi erau rude.

N-o să povestesc acţiunea romanului. O să mă opresc la ce mi-a dat din start senzaţia de déjà vu, apoi certitudinea de déjà vu. Ziaristul Mikael Blomkvist descifrează misterul extrem de ingenios datorită unei fotografii ,din ziua dispariţiei Harrietei Vanger, realizate de un fotoreporter. În ea se vede o fată blondă de 16 ani, Harriet, pe o stradă, în timpul unei serbări, cum se uită speriată spre celălalt trotuar. Lângă ea se mai află o tânără femeie, în trecere prin Hedestad, care fotografiază chiar trotuarul spre care priveşte speriată Harriet Vanger, spre acelaşi unghi. Mikael Blomkvist îşi imaginează că Harriet l-a văzut pe cel care i-a provocat dispariţia, şi cu fotografiile obţinute de la femeia de lângă fată dezleagă misterul. O fotografie duce la clarificarea unui amănunt intrigant dintr-o altă fotografie şi la rezolvarea unui caz.

Terminând lectura cărţii, am început să mă documentez. Am tastat pe Google alăturat numele Stieg Larsson + Alberto Ongaro. Nimeni n-a observat vreo legătură între cei doi, nici o urmă. Am încercat, dar n-am reuşit, să iau legătura cu romancierul italian Ongaro. Fiind mai în vârstă, este născut în 1925, probabil că nu este obişnuit cu netul şi n-am aflat o modalitate electronică de contact. Iar de telefonat prin Italia la întâmplare mi s-a părut cam peste mână. Oricum, sunt convins că italianul n-a citit cartea suedezului, pentru că altfel n-avea cum să tacă şi presa să nu declanşeze un scandal de proporţii. Precis o să-l caute colegii ziarişti după această dezvăluire în premieră mondială din “Agenția de Carte”. Dintre romanele lui Ongaro, ziarist ca şi Larsson, corespondent la prestigioasa revistă ”L’Europeo” amintesc: ”Il complice ”(1965), ”Un romanzo d'avventura” (1970), ”La taverna del doge Loredan” (1980), ”Il segreto di Caspar Jacobi” (1983), ”La partita” (1985), ”L'ombra abitata” (1987), ”Interno argentino” (1990), ”Passaggio segreto” (1993), ”Hollywood Boulevard” (1997), ”Il segreto dei Segonzac” (2000), ”Rumba” (2002), ”La strategia del caso” (2003), ”Il ponte della solita ora” (2006), ”La versione spagnola” (2007) și "La maschera di Antenore"(2009). După ”La partita” s-a turnat un film în care a jucat Faye Dunaway.

Să trec la legătura dintre Stieg Larsson şi Alberto Ongaro. Ultimul, în romanul “Umbra locuită”/ ”L'ombra abitata”, publicat şi la noi la editura “Echinox” din Cluj, în 1991, într-o colecţie coordonată de regretatul Marian Papahagi, narează despre o fată dispărută, după cronologia textului, cu 27 de ani în urmă. Lui Rose Laffite i s-a pierdut urma în mai 1958, în Parisul lui Yves Montand, Sartre, Malraux şi Gérard Philipe, iar problema dispariţiei este elucidată tot pornind de la o fotografie, care ne pune pe urmele altor fotografii, surprinse de al doilea fotograf, iar în una, pe trotuarul de vizavi, unde este surprinsă Rose Laffite împreună cu iubitul, se află viitorul ei ucigaş. La Ongaro fata căutată chiar moare. La ambii prozatori criminalii se sinucid. Când am citit, cu mulţi ani în urmă, “Umbra locuită”, roman valoros, m-a surprins tocmai această ingenioasă şi memorabilă soluţie auctorială, misterul elucidat de fotografiile a doi fotografi, aflaţi în acelaşi loc, apăsând declanşatoarele aparatelor fotografice cu frenezie în acelaşi timp.

A citit Stieg Larsson “Umbra locuită” a lui Ongaro? Avea cum. Avea ocazia. Dacă, da (ceea ce nu mai avem cum să aflăm, suedezul a dus în mormânt răspunsul), atunci l-a furat pe Ongaro. Şi succesul lui Larsson are la bază şi extraordinara idee cu fotografiile, pe care stă, de fapt, o parte a osaturii intrigii din “Bărbaţi care urăsc femeile”. Trebuie să menţionez că Ongaro a fost tradus într-o mulţime de limbi, fiind deosebit de apreciat în Italia.”

După ştiinţa noastră , un astfel de text este o premieră în publicistica românească de factură culturală. Scriitorul Alexandru Petria rămâne cum ne-a obişnuit, mereu surprinzător, cu gustul provocării dezvoltat. Să dezvălui o „afacere” cu implicaţii internaţionale, care să intereseze agenţiile de presă străine şi milioane de cititori, nu este la îndemâna oricui.