Acolo, lângă izvoară...

Michelangelo spunea că în fiecare bloc de marmură se află o statuie și e treaba sculptorului să o descopere. Al. Cistelecan, prin cel mai recent volum al său, ne spune că până și într-un grăunte de nisip există un chip și e treaba istoricului literar să îl descopere. De ce grăunte de nisip și nu bloc de marmură? De ce istoric literar și nu sculptor, sau măcar miniaturist? Răspunsurile se află în paginile lucrării ”Ardelencele”, apărută la Editurile Eikon și Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2014.
Dar mai întâi, de ce ”Ardelencele”? Iată ce putem citi în Simplele precizări pe care le face autorul volumului: ”Șirul de portrete care urmează e doar un extras dintr-un proiect mai mare, închinat poetelor române din toate timpurile și de toate mărimile și formele. Întîmplarea a făcut (dar nu total imotivat, ci datorită faptului că bibliografia necesară mi-a fost mai la îndemînă) ca primul val de poete scoase cît de cît din uitare (e o iluzie critică, firește) să fie, predominant, unul de ardelence (deși n-am pornit în urmărirea lor cu criterii regionaliste sau alte mofturi discriminatorii).”
O sculptură în marmură reține atenția, chiar în lipsa vreunei prea mari înzestrări a artistului care a scos-o la lumină, măcar prin spectaculosul dimensiunilor, al materialului ș.a.m.d. Pentru a vedea linii incizate pe suprafața unui grăunte, e nevoie de o anume sensibilitate, delicatețe, o anume educare a privirii și o anume înțelegere a lumii. În volumul ”Ardelencele” Al. Cistelecan coboară ”acolo, lângă izvoară”, lângă izvoarele literaturii, mai mult, a liricii feminine românești, un loc puțin căutat, aproape ascuns privirii de negurile depărtării, spre care duce un drum anevoios, un loc pe care l-am putea numi, ”noman's land” sau poate, pentru mai multă exactitate, ”nowoman's land” de pe harta literaturii noastre și spre care puțini temerari își îndreaptă pașii, măcar pentru o vizită de plăcere, necum pentru o veritabilă muncă de arheolog. Și asta poate și pentru că ținutul, nu se iluzionează nimeni, Al. Cistelecan cu atât mai puțin, nu e vreo Bonanzza, dimpotrivă. De aceea meritul acestui efort recuperator este cu atât mai mare. Căci ”Ardelencele” este o recuperare, o repunere în circulație, nu a unor pepite de aur împrăștiate la izvoarele literaturii noastre, ci a unor grăunțe de nisip, cernute și discernute cu atenție de sita criticului literar. Nu trebuie să vi-l zugrăviți pe Al. Cistelecan ca pe o Cenușăreasă năpăstuită să aleagă bobul de neghină. Al. Cistelecan al Ardelencelor este un neînfricat general de armată care și-a instalat tabăra pe domeniul arid și lipsit de strălucire La Izvoară de unde orchestrează campania de reamintire a primelor scriitoare, trimițând soli în cele patru zări ale Bibliotecilor, diplomați în anticamerele păstrătorilor de sipete cu răvașe și soli la Ambasadele Revistelor literare, toate cu scopul de a tăia o dată pentru totdeauna nodul gordian al poeziei feminine de început și a transpune în limes-ul literaturii române acest ținut, deloc paradiziac, îmblânzindu-l și restituindu-l printr-un nou cuvânt.
Este o muncă deosebită, ea cere deopotrivă delicatețe și forță, tandrețe și rigoare. Generalul se transformă, pe nesimțite, în căutător de aur (un altfel de aur), arheolog, biograf, etnolog, pisholog și, pe alocuri, psihanalist, antropolog, rămânând întotdeauna istoric, critic și profesor de literatură și, nu în cele din urmă, om... Odată cernute, grăuncioarele rămase, atât de asemenea unele cu altele, sunt luate, pe rând, curățate cu grijă și privite atent la microscop. Cu ustensilele criticului literar, care nu diferă prea mult de cele ale chirurgului, și nici de cele ale bijutierului, chipul cel vechi e chemat la o nouă viață, vechea poveste incizată pe fiecare din ele e repovestită, și prin această reînnodare ceea ce căzuse în neființa uitării devine poveste fără sfârșit. Nu este acest gest o minunată declarație de dragoste pentru litere și literatură?
Al. Cistelecan se apleacă asupra tapiseriei roase de vreme în care se desenează imaginea altui veac și, în urzeala decolorată găsește siluete, le redesenează chipul, le reliefează, le însuflețește. Volumul nu este o scriere anostă, cu atât mai puțin una cu morgă, este un sertar din lemn de trandafir din care, odată deschis, răsar batiste de mătase brodate cu monogramă, încă parfumate, încă ude de lacrimi, încă șifonate de mâna care le-a strâns. Gruncioarele de nisip devin camee: Preoteasa fatală (Maria Suciu-Bosco), Muza rezolută (Veronica Micle), Sorioara lui Coșbuc (Maria Cioban), Altă amărâtă turturea (Elena din Ardeal), Cea neiubită de nimenea (Mia Cernea), O fată pierdută (Augusta Dragomir), Păgâne și creștine (Zorica Lațcu Teodosia).
Studiul ”Ardelencele” al lui Al. Cistelecan pare un dans al fulgilor de nea: o plutire ușoară, lejeră, o voioasă abandonare în regalitatea clipei. Un vals fără greș, în care fiece fulg, unic cristal de gheață, își împlinește destinul. Doar privirea atentă poate zări în acest dans hieratic destinul apei izbucnite sub formă de izvor, al drumului sinuos și lung, din râu în râu către mare, al ridicării ușoare în nor, al frigului ce naște fulgul de zăpadă.