Un monument al Criticii literare: ,,Istoria literaturii române contemporane 1940-2000”, de Alex Ștefănescu

 

Vor mai trece probabil 20-30 de ani, până când o altă lucrare, cu o anvergură asemănătoare, va acoperi anii de la 2000 la  2040 sau 2050, pentru cei care vor viețui după noi.

 

Între condițiile imperative pentru a întocmi  o asemenea lucrare emblematică, condiții ce se conexează și intercondiționează, vom da câteva.

 

- Cunoașterea desăvârșită a domeniului,

prin studiul (nu doar consultarea) operelor  dintr-o perioadă dată, adică să fi fost, practic,  cititori formidabili.

A rămas de pomină remarca gazdei  lui G Călinescu, femeie simplă, uimită de pasiunea  lecturii la viitorul mare critic, prin exprimarea rămasă celebră: „Tot mai citești, maică?”

Alex Ștefănescu, la rândul său, declara: „Am iubit literatura mai mult decât propria mea viață”.  A citit enorm încă din copilărie,  cu o sete inextinguibilă, iar apoi ca profesie a unei vieți de critic literar.

 

-O altă condiție se relevă a fi  necesara maturizare a personalității, un summum al experiențelor de viață, care să permită o generalizare a „cazurilor” supuse aprecierii. Așadar, existența concretă a unei vârste experiale. Nu se înfăptuiesc astfel de lucrări în junețe, ci  când „soarele” existențial coboară spre apus (la Alex Ștefănescu,  după 70 de ani), ca o încununare a altor majore realizări.

 

-O anumită detașare de temă,  o capacitate de apreciere exactă a valorilor literare și plasarea lor pe o scară a timpului, astfel ca aceasta să dăinuiască prin „probatoriul” administrat pro sau contra, excluzând orice interese proprii, oricât de absconse.

 

„Istoria Literaturii Române contemporane 1941-200” a lui Alex Ștefănescu se remarcă și  prin masivitate, monumentalitate tipografică (1126 pagini), printr-o bogată ilustrare cu portrete și manuscrise., printr-o documentare exemplară, aparat critic și elaborare impecabile. Poate fi lecturată ca un regal de înțelepciune, de spirit critic, probă de cea mai înaltă intelectualitate pe fiecare pagină.

Coperțile negre, cu înscrisuri albe, sunt sugestia coloristică a perioadei întunecate, de jumătate de secol de iarnă spirituală pe care a traversat-o viața literară a unor vremuri de opresiuni, nedreptăți, excluziuni, suferințe, visare și moarte.

 

Iată câteva mostre concluzive, de neobișnuită intelectualitate ale marelui critic, cu referire la câțiva autori:

 

(Despre T. Arghezi)

„Recitite azi, articolele scrise de T. Arghezi în ultimele decenii de viață, sunt, ca și versurile, opera umnui bijutier, dar a unui bijutier obosit, care a început să se întrebe dacă a meritat să-și petreacă viață căutând o iluzorie perfecțiune.”;

 

(despre Cezar Petrescu)

,,O superficialitate voioasă”;  „Cea mai mare umilință la care a consimțit, a fost aceea de a scrie un roman cu titlul ,,Înserare”, replică la propriul său roman, care l-a făcut  celebru, „Întunecare”. Moartea  l-a împiedicat să-și ducă la îndeplinire această nedemnă intenție.”

 

(Despre Petre Țuțea)

„Adevărata revelație a fost însăși existența filosofului, care a îmbogățit-printr-un fenomen spiritual asemănător cu luminiscența- existența altora.”

 

(Despre Tudor Vianu)

„Un critic al valorilor sigure...Și-a făcut cu seriozitate datoria oridecîte ori a fost împiedicat să o facă. A ținut sus steagul literaturii bune și l-a înclinat numai cînd vântul potrivnic era prea puternic.”

Într-un fericit și salutar preambul, Alex Ștefănescu își prezintă efortul auctorial, cu dilemele, intențiile, dificultățile, scopul și felul în care se integrează în momentul literar actual.

 

Un prim capitol include perioada 1941-1947, văzută ca o ”Atlantidă” în scufundare, a democrației interbelice, ca zori care se risipesc  pe încetul, biruiți în final de întuneric. Putem observa că din perioada antebelică mai dăinuie abia „rezerve de moralitate”, bunăstare și bună cuiviință inerțială și în fine, „Vremea barbariei” -inlăturarea monarhiei- ca ultimă piedică, instaurarea stalinismului complet, preambul a ceea ce va fi curând „deceniul întunecat”(1948-1959).

 

Succedant, ca nou capitol și o etapă de existență/subzistență literară, avem „Arta supraviețuirii literare”, marcată de ivirea, cum zice autorul, a unui „Zid al Berlinului” între democrație și socialismul biruitor: redefinirea brutală a valorilor literare, printr-un filtru ideologic (Eminescu, Caragiale și alți clasici, plus șirul de scriitori închiși în gulagurile   românești: Radu Gyr, Nichifor Crainic, Adrian Marino, Petre Pandrea, Nicolae Balotă, Horia Vintilă, Al. Ivasiuc, George Ivașcu, N Steinhardt, Vasile Voiculescu, Petre Țuțea, Al Paleologu...; falsificarea folclorului, importul realismului socialist, arta supraviețuirii fizice și literare

Pagini aparte sunt consacrate marilor valori interbelice, care încă mai trăiesc: G Călinescu, M. Sadoveanu, T. Arghezi, L. Blaga,, G Bacovia,  Tudor Vianu, C Noica Camil Petrescu etc., etc., dar și interferențele cu M. Beniuc, G. Bogza, Titus Popovici, Petru Dimitriu N. Labiș, Marin Preda...noua literatură.

 

1960-1971 este „perioada încă dificilă a unei timide, aprilice  primăveri,” cu personalitățile literare și culturale adiacente.

 

1972-1989 este vremea „Refuzului Revoluției culturale”, „Ceaușescu și scriitorii”, „Intensificarea supravegherii sciitorilor de către Securitate”, scindări literare, festivism și blazare, precum și forme de eroism „de nimeni remarcat și răsplătit”(Emil Brumaru, Cezar ivănescu, Mihai Ursachioana Ieronim, Matei Vișniec, Gabriela Adameșteanu etc.)

 

Ultimul capitol, „Renașterea confuză”(1990-2000), identifică șocul libertății, contestări violente și nedrepte, scindări,  nume noi care răsar în eseistică și publicistică, direcții și redirecțonări literare.

 

„Istoria  Literaturii Române contemporane-1941-2000” se poate lectura  și ca un veritabil roman, dacă ar fi să urmărim ansamblul de evenimente, întâmplări și situații narate de un interlocutor inteligent, afabil, nevindicativ, cu simțul umorului de înaltă calitate.

 

Cu materialul scriitorului analizat sau observația proprie, Alex Ștefănescu știe să fie  la cele mai înalte cote ale spiritului, fiecare afirmație a sa părând axiomatică, indemolabilă, fără termen de expirare, sempiternă.

 

Disecînd chirurgical tarele politicii oarbe și brutale a comuniștilor, criticul literar face observația sagace că aceștia maimuțăreau adevărata democrație: lbertatea nu era libertate, ci opusul, alegerile nu erau alegeri, ci forme ridicole, adevărul nu era adevăr, ci minciună cu măști etc.

 

„Pe anchetatori nu-i impresiona nici bătrânețea, nici tinerețea deținuților. Am fost anchetat încă din anii de liceu”-mărturisește scriitorul Nicu Dascălu.

 

Din întunericul răsăritului „coboară realismul socialist”, „literatura la comandă”, cu deșucheate „planuri de cărți și planuri de producție de opere care să vorbească despre clasa muncitoare.” (p.42)

Mihail Bulgakov provoacă un umor involuntar când arată că mărimea concediului de odihnă acordat este legată de mărimea „textelor literare elaborate.”(p.41)

Iată planuri de literatură comandată, în formularea Mariei Banuș:

„Actualmente, urmăresc activitatea unor mari întreprinderi din capitală, pentru a cunoaște cât mai adânc problemele ce se nasc și am de gând să scriu o piesă de teatru despre acest proces.”

Petru Dumitriu se plângea că  „sectorul de bază al economiei noastre, industria grea, nu este reprezentat în literatura noastră decât de o singură operă: „Oțel și pâine”, de Ion Călugăru.”(p. 44) O tempora!

 

Aprecierile ironice  la adresa unor opere artificiale, „de comandă” aduce ani de pușcărie studentului Liviu Todoran. Când este întrebat ce părere are despre  piesa „Citadela sfărâmată”, el face remarca :„Este sfăărâmată, domnule profesor!” Instanța judecătorească, lipsită de umor apreciază că este o  dovadă a disprețului și urii față de  literatura nouă, socialistă”.

 

Critica literară ajunsese apanajul inculților. „Păreri pot exprima numai oamenii muncii și într-un cadru organizat” -arată „instrucțiunile de „colaborare” a scriitorilor cu „publicul  muncitoresc”.

 

De tristă amintire este prostituarea unor scriitori consacrați: M. Sadoveanu, G. Călinescu, T Arghezi, Camil și Cezar Petrescu, ajungându-se la  o „artă a supraviețuirii”

 

Cinstite și iubite cititorule/cititoare, dificil este  să concentrez la dimensiunea unui articol referențial gigantica operă a lui Alex Ștefănescu: munte de idei, de iintelectualitate rafinată, de frumusețe a cugetului, de observație corozivă sau de o delicatețe ce-ți exilează orice indiferență.

 

Vom încheia prezentul demers referențial cu un fragment de apreciere critică asupra lui Lucian Blaga, spre a ne edifica încă o dată, cine este  acest cel mai de seamă critic literar al epocii noastre, Alex Ștefănescu:

 

„Cuvintele folosite de Lucian Blaga sunt  vechi și rotunjite de vreme, ca pietrele de râu. Ele n-ar distona dacă ar fi introduse într-o traducere a Bibliei: a umbla, drum, făptură, luptă, vieață, temei, zadarnic,, pământ, a învia, vatra, veghe, lacrimă, odihnă...În mod evident, poetul cultivă simplitatea și anonimatul, de pe pozițiile unui intelectual rafinat...Lucian Blaga se face interpretul unui popor stabil  și pașnic:

Toate stau la locul lor,/ Stă paianjenul în plasă,/ ca-ntr-o lume de mătasă,/ nu-l încearcă niciun dor,/din ocolul lui să iasă...”

Așa cum are în apropierea lui un râu sau o pădure, satul românesc imaginat de Lucian Blaga are  în imediata lui vecinătate  un loc de acces la transcendent.

„Vino pe deal, la cel din urmă soare,/unde un trecut de slavă lentă/ sub pietre doarme/ să strigăm de acolo după păsările călătoare...”

 

Îndrăgostit de țara lui, Lucian Blaga a evocat-o în versuri alunecătoare și diafane, de o mare delicatețe,. Nimeni în literatura română, afară de el, nu a mângâiat, cu o mână atât de ușoară chipul României.”

 

prof. Vasile Găurean