Sfințenia - podoabă a sufletului nostru

Părintele Dumitru Stăniloae definea sfințenia lui Dumnezeu ca pe „o măreție care produce o infinită smerenie în om”. Este acel fior, acea teamă față de tot ceea ce e întinat,e o sfială. Este trăirea puternică în puritate, este acea comunicare și asemănare cu Dumnezeu prin cultivarea virtuților, prin jertfă și dăruirea de sine.

            Astăzi, din ce în ce mai mult aceste cuvinte ies din vocabularului omului secularizat, centrat pe propriul ego și care uită că nu poate fi el măsura tuturor lucrurilor, că nu poate întemeia nimic, că nu poate evolua decât în relație cu semenii, pe orizontală, și cu Dumnezeu, pe vertcalitatea „crucii” sale.

            Am auzit de la un bun părinte o frumoasă poveste, adevărată se pare, despre Sfântul Dimitrie din Basarabi. Acesta, în copilărie, mergea cu vitele la păscut. Într-una din zile, a călcat pe un cuib de păsări, din neatenție, omorând toți puii. A fost atât de îndurerat, încât nu știa cum să se pedepsească și, vreme de trei ani, sau alte legende spun că toată viața, s-a descălțat la piciorul cu care a călcat și a umblat desculț, fie arșiță, viscol sau ploi.

            Iată ce este sfințenia! Este o trăsătură dumnezeiască, este un dar divin, dar este naturală, reală, accesibilă omului, este un dat al condiției umane. Sfinții toți au fost oameni adevărați, simpli și încercați, și nimic din ce este omenesc nu le-a lipsit. În ceea ce-i privește, s-a dus o luptă pentru ca binele să învingă răul.

            Mai au în zilele noastre aceste cuvinte vreo însemnătate? Au, cu atât mai mult cu cât ispitele, tentațiile, răul, dezordinea, haosul, inversarea valorilor câștigă din ce în ce mai mult teritoriu. Toți oamenii emană energie, unii pozitivă, alții negativă. Însă omul care se îndumnezeiește emană lumină necreată, dumnezeiască.

            Societatea înseamnă comuniune, tovărășii, părtășie a oamenilor. Așa cum tovărășia și apropierea unui om de știință, a unui om erudit, a unui om luminat revarsă asupra celorlalți lumină, simțiri înalte, trăiri profunde, la fel și apropierea unui om lipsit de demnitate, cufundat în întunericul existenței sale aduce celorlalți întuneric, trăiri cu vibrație joasă, atrage pe cel vulnerabil în mrejele sale.

            Sfințenia presupune „o disponibilitate în relații”, după cum spunea tot Părintele Stăniloae. Prin atenția față de celălalt, prin dăruirea față de Hristos și față de semeni, ființa umană se înnoiește. Inima plină de compasiune este inima care arde pentru orice făptură, pentru oameni, pentru păsări și animale. Între această formă de afecțiune, gingășie și noblețe și o atitudine formală, distantă este o evidentă diferență. Este vorba despre modelul de „kenoză” a lui Hristos, care a spart zidul durității, a intangibilului sufletesc care apasă ca o cochilie tare, delicatețea ființei umane.

            Sfinții au ajuns la acea stare de simplitate firească, pură, deoarece au depășit lupta dintre aparență și esență, dintre ceea ce vrem și părem a fi și ceea ce suntem de fapt. Este vorba despre dăruirea totală în fața lui Dumnezeu și astfel se ajunge și la dăruirea în întregime și semenilor.

            Umanitatea este din ce în ce mai mult învăluită în artificial, iar verbul „a avea” înlocuiește verbul „a fi”.  Sfântul și sfințenia sunt valori care pot da naștere în noi conștientizării nivelului moral uneori atât de scăzut, a dezumanizării; atât de mult ne străduim deseori să anulăm dumnezeiescul din noi, umanitatea din noi, atât de mult ne desfigurăm....am coborât de la modelul sfântului care își dă hainele sărmanilor, care umblă desculț pentru a-și ispăși o pedeapsă ce și-a dat-o sie însuși, de la modelul de smerenie și jertfă, la promovarea grotescului, la ridicarea concubinajului, a avorturilor, a relațiilor între homosexuali și lesbiene la rang de virtute. Odată porniți pe acest drum, nu știm dacă se va mai găsi drumul de întoarcere, sau dacă da, prețul va fi unul mult prea mare. Este precum într-o pildă care vorbește despre răul care, odată făcut, nu se mai poate aduna și șterge, oricât te-ai strădui. Pilda spune că o femeie răutăcioasă, dintr-un sat, care nu încăpea de nimeni și principala sa preocupare era a bârfi pe ceilalți, a împroșca cu noroi în stânga și în dreapta, părea că vrea să-și vină în fire și a mers la preotul satului. I-a mărturisit acestuia păcatele, lamentările ei, cerând iertare. Părintele i-a spus că îi dă ca și canon a se urca în turnul cel mai înalt din localitate cu o pernă și, ajunsă acolo, să împrăștie pernele. Zis și făcut. După ce a săvârșit acest lucru, s-a întors la preot să-i spună că a făcut ce i s-a spus. Părintele i-a cerut apoi să meargă să adune pernele. S-a chinuit femeia zile în șir, a adunat cât a adunat, dar i-a fost imposibil să le găsească pe toate. Necăjită fiind pentru asta, părintele i-a spus că, precum pernele împrăștiate din turn, și vorbele aruncate și răutățile de-a lungul timpului nu se mai pot întoarce și aduna, oricâte regrete am avea și oricât am dori să „refacem” perna cum a fost.

            Urmând modelul de smerenie, bunătate și sfințenie, ființa umană va reuși probabil să se curețe de mizeria subumanului, să depășească limitele umanului desfigurat de animalitate și brutalitate. Căci Dumnezeu a creat Om „după Chipul și asemănarea Sa” și sub firea transparentă a omenescului se descoperă Bunătatea nemărginită, Absolutul întrupat în Om.

„Sfințenia vine din dragoste. Toți cei ce cred și iubesc cu adevărat sunt sfinți. ”

                                                                                              (Sfântul Ioan Gură de Aur)