Robert Szasz: Spiritul creației

Cuvântul artă exprimă lucruri pompoase. Galerii dichisite cu eleganța aristocrației de odinioară, ornate cu tablouri și sculpturi a căror măiestrie strigă minții curioase „ești prea primitivă ca să mă înțelegi”.

Ne trezește imagini ale unor grandioase săli de concerte, prin care răsună o muzică a cărui magnitudine pare să batjocorească simplitatea plăcerilor noastre.

În mintea tinerilor, arta poate însemna și opere prozaice și poetice pe care le-au studiat în școală. Opere scrise de oameni care de mult nu mai trăiesc, de atât de mult încât creațiile lor par să ascundă misterul unei epoci mai educate, mai rafinate, mai profunde, care seamănă mai mult cu o distopie fantastică decât cu o societate clădită de oameni muritori.

Așadar, ca să dăm un sinonim artei, ce am alege? Nimic altceva decât „aroganță”.

Dar asta, în adevăr, este doar o calitate pe care i-am însușit-o artei din propria experiență – dar ea ce este, în esență? Problema apare atunci când vedem că nimeni, niciodată, n-a găsit un răspuns satisfăcător la această întrebare. Dar au cugetat.

Seneca, în scrisorile sale spre Lucilius, spune „arta nu este decât imitația naturii”. În viziunea lui, simțul creativ al omului nu face decât să reproducă ceea ce vede în lumea în care trăiește. Dar, deseori, observăm o disonanță între natură și artă; nu fiecare tablou speră să reproducă peisaje din lumea reală, cum nici fiecare melodie nu dorește să imite sunetul vântului. De fapt, arta este deseori pătrunsă de idei ce nu depind de realitatea noastră, ba chiar speră să ajungă mai departe de aceasta.

În cuvintele scriitorului Howard Phillips Lovecraft, „Cel mai vechi și cel mai puternic sentiment al omenirii este frica, iar cea mai puternică frică este frica necunoscutului.” Iar totuși, dorința de a cunoaște ceea ce nu poate fi cunoscut a fost printre principalele visuri ale speciei noastre încă de când s-a întins primul hominid pe iarba savanei și a admirat strălucirea stelelor.

O idee mai completă este cea al lui Aristotel, spusă studenților săi într-o lectură „Arta completează ceea ce natura nu poate duce la bun sfârșit. Artistul ne dă perspectiva limitelor naturii.” Acest citat este inspirat prin faptul că afirmă o evoluție de la creația naturii la creația artei, afirmă faptul că arta nu neapărat imită natura, ci o folosește ca punct de plecare.

Dar și această concepție are propriile sale limite. Cum poate creativitatea umană, prin intermediul artei, să realizeze ceva de aceeași magnitudine cu munții înzăpeziți, soarele, nebuloasele, galaxiile? Ce este „Noaptea înstelată” a lui Van Gogh, dacă nu încercarea penibilă de a reproduce eleganța sublimă al unui peisaj nocturn cu o pensulă? Ce este a opta simfonie al lui Mahler, dacă nu imaginația limitată a unui compozitor încercând să reprezinte facerea universului printr-un cor de voci și instrumente?

Aceste întrebări mă duc cu gândul la vorbele pictorului Marc Chagall, „Arta este străduința neobosită de a concura cu frumusețea florilor – eșuând pe veci.”

Există și așa numiții „esteți” – mai numeroși acum două secole, dar semnificativi și în prezent – care susțin cu tărie că arta nu este artă decât dacă este frumoasă. În opinia acestei mișcări, literatura, muzica, pictura, sculptura, teatrul, și nu numai, sunt legate de simplul fapt că mintea umană le percepe ca fiind plăcute.

Estetismul nu neagă profunzimea ideilor din artă, dar accentuează simplitatea motivului pentru care ne plac – ne plac pentru că sunt plăcute, iar dacă ceva e urât, înseamnă că nu este pe placul minții omului, așadar nu poate fi considerat artă.

Deși adepții acestui curent nu mai sunt atât de vocali ca în trecut, principiile estetismului sunt mai răspândite ca niciodată. Ca să vă convingeți, nu e nevoie decât să opriți un om pe stradă și să-l întrebați ce-i place la filmul pe care l-a văzut aseară. O să primiți multe răspunsuri, dar dacă omul cu pricina nu este un student la teatru și cinematografie, se va rezuma la „mi-a plăcut pentru că-i fain”.

Eu aș fi tentat să cred că această definiție a artei este cea mai potrivită – fiindcă de obicei cea mai simplă explicație este cea mai bună –  dacă n-ar fi o multitudine de opere de artă concepute, în întregime, să provoace repulsie, teroare, șoc și melancolie.

Ne putem gândi la „Țipătul” lui Edvard Munch. Cu siguranță, imaginea din tablou nu poate fi numită – sub nicio formă – frumoasă și plăcută. Totuși, este o imagine ce a captivat milioane de suflete. Iar odată cu intrarea lumii în secolul XIX, a năvălit un val de noi scriitori care nu doar că nu încercau să facă ceva „estetic”, ci voiau să facă exact opusul. Romane ca ale lui Edgar Allan Poe, Mary Shelley și Bram Stoker, toate se preocupă cu îngrozirea cititorului prin teme și imagini macabre, foarte descriptive, și o atmosferă de teroare cauzată de prezența permanentă a pericolului necunoscut.

Nici muzica n-a urmat mereu idealismul estetismului. Însuși maestrul Beethoven, care a atins cele mai înalte culmi ale perfecțiunii muzicale cu simfoniile sale triumfătoare, a compus una dintre cele mai semnificative sonate pentru pian în 1804 – „Sonata nr. 23 în F Minor”, poreclita „Appassionata” – ce descrie moartea pasiunii sale pentru muzică în momentul în care a aflat ca asurzirea sa e ireversibilă.

Un secol mai târziu, estetismul muzical a primit o batjocură culminantă atunci când Gustav Mahler și-a petrecut vara într-o baracă de lângă lacul Attersee scriind a 6-a sa simfonie, una despre moartea copiilor.

Este evident, deci, că o bună parte din operele de artă ale omenirii nu țin cont de „frumusețe”. Iar așa ne lovim de următoarea problemă – dacă arta „urâtă” este la fel de valoroasă ca arta „frumoasă”, care este impulsul ce ne-ndeamnă să creăm și să admirăm?

Pentru asta, vă spun faimosul verset biblic din cartea Genezei, „Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Lui.” Acesta este unul dintre cele mai dezbătute versete din Biblie, cu toate că ideea în sine a unui Dumnezeu este aprig dezbătută. Care poate fi chipul lui Dumnezeu? Cu siguranță, nu poate fi unul văzut și înțeles de oameni. Cum să arate Dumnezeu ca unul dintre noi, dacă El este Însuși Creatorul realității pe care o vedem?

Răspunsul, vă îndemn să credeți, stă chiar în acel titlu: Creatorul realității.

Dacă Spiritul lui Dumnezeu este creația în sine, atunci ce altă asemănare să fie între noi și El decât dorința de a crea? O dorință deseori ilogică, dar fundamentală întotdeauna. Beethoven putea să fi fost un funcționar la curtea împăratului Austriei, Poe putea să fi devenit un avocat, poate Munch ar fi fost un preot. Dar toți au creat. În ciuda celorlalte ocupații din viața lor, ei au simțit nevoia să creeze.

Aceeași nevoie, se pare, au simțit-o și strămoșii noștri îndepărtați. Ei își trăiau toata viața sperând la nimic mai mult decât încă un răsărit, cu vreme bună, mâncare în stomac și tribul alături. Iar totuși, în peștera Chauvet din Franța, un trib de acum 45000 de ani a simțit nevoia să macine o mână de roci într-o pudră roșie cu care și-au acoperit mâinile și-au lăsat urme de palme pe pereți. Apoi, s-au gândit să picteze și animalele pe care le vânau, și de care se fereau.

Nu există un motiv practic pentru aceste picturi. Cu siguranță nu aduceau vreme bună și nu le puneau mâncare în stomac. Dar, în ciuda acestora, asemenea picturi paleolitice se găsesc de-a lungul globului pământesc.

Iar acum, cei analitici dintre noi se întreabă: s-au hotărât, așa brusc, membrii tribului ce locuiau în peștera Chauvet să picteze pe pereți? Se pare că și ei, la rândul lor, au învățat această tradiție de la părinții lor, iar părinții lor de la părinții lor.

De fapt, această tradiție pare să se întoarcă înapoi în timp încă un milion de ani, în Africa de Sud, într-o peșteră în care locuia un trib de Homo Erectus. Din această specie a evoluat specia noastră, Homo Sapiens – iar, deși știința înțelege acum că aceștia erau, din toate punctele de vedere, oameni și nu maimuțe cum credeau antropologii erei victoriene, tot nu s-a luat în serios posibilitatea ca aceștia să fi avut un simț artistic. Până când, în această oarecare peșteră, s-a găsit o piatră cu zgârieturi într-o forma care nu poate fi decât artificială.

Nu pare să fi avut un scop practic – nu era nici o unealtă, nici o piatră ce începuse să fie cioplită într-o unealtă. Ba mai mult, acel tip de rocă nu se găsește decât la 40 de kilometri nord de acea peșteră. Doar n-a dus-o vântul atâta drum, și nu-mi pot imagina ce interes ar avea o hienă să o aleagă dintre toate pietrele din lume.

Dar îmi pot imagina asta: un băiețel homo erectus, sătul după un vânat reușit, se întinde lângă mama sa într-o peșteră întunecată. Prietenii lui și ai părinților lui sforăie deja, dar el a mai stat treaz. A stat treaz pentru că l-a ținut treaz ceva – o pietricică roșiatică, surprinzător de netedă, parcă și ușor strălucitoare.

Nu era singura, bineînțeles, dar aceasta strălucea aparte. Băiatul vedea în ea forme, forme ce-l rugau să le scoată la suprafață. Și băiatul le-a scos, răbdător și migălos, până ce îi cădeau pleoapele. Iar acum o privește lângă capul lui înainte să adoarmă. Se gândește că o va păstra, deși nu știe de ce. Dar știe că trebuie.

Iar, cu această imagine, vă las cu bine.