Radu Wechter – fermierul de ieri şi de astăzi care vorbeşte ca un savant limba pământului

         În fiecare dimineaţă, Radu Wechter se duce în grădina casei şi priveşte Brungurul. De fapt, îşi întinde privirea până departe cunoscând hotarul satului ca nimeni altul. Aici are o tarla semănată cu porumb de unde obţine o producţie ca la şes. Dacă-i lucrată nemţeşte, îmi spune acesta. Poţi vorbi ore întregi cu fermierul ce se apropie de opt decenii, însă este, cum spunea Sfântul Ardealului, tânăr de mai multă vreme, despre orice te interesează. E un foarte bun orator şi acum, ca şi în urmă cu decenii, când mai marii judeţului îl pofteau la tribună să le spună celorlalţi cum reuşeşte în plan agricol să obţinut performanţe. Vorbeşte mult fiindcă are ce spune, nu bate apa-n piuă, are argumente, are soluţii, dar se supără când vede cum şi unde a ajuns agricultura românească. În curtea casei din Chiraleş, o gospodărie model, amenajată cu mult gust, rafinat şi practic, demnă de un muzeu în aer liber, într-un spaţiu ferit de caniculă, lângă plita unde doamna Lenuţa fierbe bulionul din roşiile din grădina casei, stă de vorbă cu cel care de mai bine de 60 de ani iubeşte pământul, ca pe o ibovnică, cum ar spune romancierul. Tot în curtea casei, un tractor, pregătit parcă de expoziţie, o emblemă şi un simbol al gospodăriei de care se îngrijeşte să fie totdeauna pregătit să intre în brazdă.

         Rep.: - Ce înseamnă pentru tine satul şi pământul?

         Radu Wechter: - Nu vreau să spun vorbe mari, dar pământul înaintaşilor mei, bunici, părinţi, înseamnă viaţa însăşi. Cum ar fi putut răzbate ai noştri dacă nu aveau o bucată de teren să poată trăi. În cazul meu, noi am fost catalogaţi, în regimul comunist, ca şi chiaburi, de unde mi s-au tras multe necazuri. Am rămas în sat nu pentru că n-aş fi putut merge mai departe să învăţ, dar nu aveam origine sănătoasă, cum îmi spuneau atunci. Aşa că, am rămas la plug, cum se spune, dar nu-mi pare rău şi sunt şi acum mândru de asta. Prin 1961, am urcat prima dată pe un tractor. Era un KD -35 şi eram mânuitor de plug. Şi, cum spuneam, dacă mi s-au închis toate porţile către şcoală, am rămas să lucrez cu mama (tatăl meu murise şi de supărare că-i luase terenul la colectiv), cu normă de 30 pe lună şi primeam 4 lei norma şi 1,5 kg cereale. Erau producţii mici, până la 2500 kg/hectar, nu aveam utilaje performante, soiuri productive etc.  Erau alte vremuri, nici nu mai vreau să mă gândesc cât de greu era atunci.

         Rep.: - Dorinţa şi ambiţia de a învăţa meserie te-a făcut să urmezi Şcoala de mecanici agricoli, apoi liceul la seral...

         R.W.: - Să ştii că atunci se făcea carte. Învăţai meserie şi astfel am fost angajat la SMT Şieu Odorhei. Nu vreau să mă laud dar mie mi s-au încredinţat cele mai complexe lucrări, la semănat, la presa de balotat, la recoltat păioase. Mi s-a încredinţat atunci şi prima combină C12, era o noutate, utilaj cu reale performanţe.

         Rep.: - Mulţi ani ai fost şef de Secţia de mecanizare, apoi preşedinte de colectiv. Ce-ţi aminteşti din acea perioadă a revoluţiei agrare?

         R.W.: - Din 1977, am fost şeful Secţiei de mecanizare şi, câţiva ani şi preşedinte de colectiv. Nu are rost să spun cum a fost. Totul era dirijat de partid. Dar nici cum arată astăzi agricultura noastră nu ne face cinste. Fac totuşi o comparaţie. Înainte de ’89  erau 900 hectare teren arabil, dintre care vreo 360 hectare semănate cu cereale păioase, 300 hectare cu prăşitoare, 150 hectare plante tehnice. Nu zic că a fost bine sau rău, dar acum când văd cât teren productiv este pustiu, peste 40%, mă cuprinde o mare tristeţe. Nu ştiu cine-i de vină, sunt fermieri bătrâni care nu mai pot face nimic. Nu au bani, nu-i ajută statul, dar nici cei care obţin producţii nu pot să-şi valorifice recolta. Acum, pentru un hectare de cultură îţi trebuie peste 5.000. De unde să-i ia fermierul? Aşa că rămâne de izbelişte.

         Rep:  - În cazul tău, Radu, care-i situaţia, tu cum te descurci?

         R.W.: - Personal, nu mă pot plânge. Aici, în vecinătatea casei am porumb, o tarla care an de an, lucrată după cele mai noi tehnologii şi cu utilaje performante şi obţin, ca atare, producţii într-adevăr record. Sau aş da ca exemplu cultura de orz ce se vede de pe marginea şoselei modernizate ce duce la Feleac, o cultură model. Dar şi în acest caz intervine valorificarea. Dacă un kg de tărâţe ajunge la 1,70 lei, mie mi se oferă doar 70 de bani pe kg de orz. Nu este oare o batjocură la adresa celor care fac pâinea ţării?

         Rep.: - Să presupunem că ai fi ministrul Agriculturii, care crezi că ar fi priorităţile de care ar trebui să se ţină seama?

         R.W.: - Înainte de toate, vreau să spun că am răsfoit o carte a unui mare agronom (nu-mi amintesc numele) care spunea că, dacă agricultura unei ţări se dezvoltă, înfloreşte, şi celelalte domenii de activitate prosperă. Şi ca să răspund la întrebare, aş zice că, înainte de toate, trebuie ca mai marii ţării să se zbată, să dea cu pumnul în masă, cum se spune, pentru subvenţii. De ce austriacul, spre exemplu, să ia o subvenţie mult mai nare faţă de români, nu toţi suntem în UE cu drepturi egale? Apoi, m-aş lipi mai mult de fermieri şi de brazdă. I-aş ajuta în valorificarea produselor. De ce au prioritate mărfurile din exterior faţă de cele româneşti, tradiţionale?

         Rep.: - Trăieşti aici, la sat, în Chiraleş, de când te-ai născut. Înainte de 1989, ai fost de multe ori plecat în Germania. Nu ţi-a trecut prin gând să rămâi acolo, mai ales că aveau un frate, aveai rude.

         R.W.: - Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva. Vreau să spun următorul lucru. În 1970, a plecat definitiv în Germania bunica şi fratele meu. I-am condus la gară, care-i aici, peste Valea Lechinţei. Fratele meu a ieşit din curte cu bagajele şi a lăsat toate bagajele jos în drum şi a sărutat zidurile casei ca pe ceva foarte drag şi mi-a spus: niciodată să nu părăseşti casa asta a noastră, făcută de părinţii noştri cu foarte multe greutăţi. Şi m-am legat să nu plec şi aşa am rămas acasă cu ai mei, cu sătenii.

         Rep.: - Locuieşti într-un sat cu o istorie milenară. Saşii, colonizaţi aici prin secolul XII, au trăit în bune relaţii cu românii. Acum saşi nu mai sunt. A rămas Biserica Evanghelică. În ce stare se află, ce perspective de restaurare există?

         R.W.: - Avem Biserica Evanghelică sfinţită la 1908. Vreau să spun că acum cheia lăcaşului se află la mine. Poate fi vizitată. În urmă cu mai mulţi ani au venit de la Sibiu să ne ia clopotele şi să le ducă în altă parte. M-am împotrivit şi din următorul motiv. În altar, deasupra, e trecut numele bunicului meu, era prim curator atunci, care a cumpărat un clopot făcut la Viena, transportat cu trenul la Cluj, iar de acolo cu căruţa până la Chiraleş. Încercăm ca Biserica să fie trecută pe lista monumentelor istorice, sunt ceva promisiuni. Important este că ceva am făcut, şi anume, turnul este iluminat şi constituie un reper cu care satul se mândreşte.