Prof. Vasile Găurean: Înfricoșătorul eroism al vulturilor

          Sunt înaripate  maiestuoase, solemne, stăpâne ale înălțimilor, acolo  unde numai gândul și ele  pot ajunge...

           În ei avem o întruchipare a cutezanței, puterii de neînfrânt, eroismului și tenacității, puși din vechime pe stindardele Romei. Acvila era înăși simbolul statului și puterii romane. Din acele vremuri și până azi, îl vom afla pe crestele montane, pe sigiliile statelor, pe steaguri și steme (acvila de munte pe stema României; vulturul bicefal pe stema Federației Ruse etc.)

          Cu aripi largi, gheare puternice, penaj fabulos și un cioc coroiat și tare ca diamantul, vulturii pot atnge viteze între 130-350 de km/oră și se hrănesc cu animale vii și cu stârvuri (recente) Se cunosc circa șaizeci de specii (vulturul de munte, bărbos, golaș), pleșuv) și pe această linie se spune cî nu orice acvilă, aceră, e vultur sau invers..

         Dumnezeu vorbește adesea omului, prin  natura ambientală, încurajându-l în lupta cu Timpul, spunându-i fără glas, să nu deznădăjduiască.

          Iată, noi brazii, nu ne înfricoșăm de iarnă, peștii hălăduim sub ghețuri, iar noi, vulturii, printr-o suferință atroce, reîntinerim spre o nouă viață.

          Puține sunt păsările care dau o oarecare  idee despre divinitate, mai precis două: porumbelul, ca preînchipuire, sugestie a Duhului Sfânt și vulturul -simbol al mejestății și puterii Celui Preaînalt.

          Cu șapte secole înainte de HRISTOS Domnul, profetul Isaia scria (40:31)  :„Dar cei ce-și pun speranța în Domnul își vor înnoi puterea, vor zbura ca vulturii”, iar în Psalmul 102/5, aceeași promisiune: „Înnoise-vor ca ale vulturului tinerețile tale.”

         Un comentator talentat altfel, se arăta nedumerit de sensul acestor  texte vechi, socotind că e voba de legendara Pasăre Phoenix, deși textul e clar: asemuirea se face cu vulturul.

          Acesta e, însuși, o minune a lui Dumnezeu: minune de pricepere și de cutezanță. Cuiburile acvilelor sunt pe creste înalte. Acolo își clocesc ouăle și scot puii, crescându-i cu grijă.

          Când vlăstarele vulturești ating o anumită dezvoltare, părinții îi cheamă să zboare. Unii  îndrăznesc și înfruntă azurul, iar cei mai fricoși sunt împinși din cuib precum prașutiștii începători.(instructorul de zbor îl încuraja pe Iuri Gagarin: „Nu te teme! Ține-te de aer! Sari!”) Vulturul cunoaște perfect vremea când puii sunt apți de zbor. La ce școală vor fi învățat ei atâtea lucruri minunate? Ce dascăli cu masterate vor fi avut? (Dar cine dintre noi ar rivaliza cu barza sau rândunica la a construi un cuib?).

         Viețile vulturilor sunt în jurul a 40 de ani, mai mult sau mai puțin. Practic, nu pier din pricina unei boli, cât mai ales din cauza propriei dezvoltări corporale.

          Ciocul coroiat și tare precum cremenea  se curbează tot mai mult, ajungând piedică în a se hrăni. Din ce era cândva armă și putere, a ajuns a fi slăbiciune și piedică. Pentru a putea viețui, acest clonț de oțel trebuie rupt, sfărâmat. Altfel, vulturul va pieri de foame.

               Mai neplăcut însă, decât  orice neputință și vrăjmășie sunt penele. Cresc atât de mult, încât toate organele interne  par a fi străpunse de sulițe. Și cresc nu doar în afară, ci și înăuntru, tot mai dureros. Le-ar smulge cu ciocul, una câte una, dar  clonțul curbat anulează oricee efort. Aceate două manifestări sunt solia necruțătoare a morții și vulturul o știe cu certitudine.

          Cunoaște ce are de făcut, știe că va suferi dureri atroce, că va fi flămând și singur, dar își va învinge aceste semne teribile ale ,,trufiei” sale. (”Se umflă în pene”- zic oamenii despre cineva îngâmfat; „i-au zburat toate penele”-se spune despre cineva pe care l-a cumințit Dumnezeu.)

          Între a fi biruit de spectrul morții și suferința teribilă, vulturul o alege instinctiv pe ultima.  Caută  un loc cât mai înalt și unde se află cele mai dure stânci.  (Animalele bolnave sau rănite caută totdeauna singurătatea. Cunosc anumite plante știute numai de ele(!!) și se ascund, așteptând vindecarea ...sau ultima zi.)

          Fără milă, vulturul aflat pe stâncile înalte îzbește ciocul coroiat de stâncile ca oțelul și  vrea să îl farme, ca pe un dușman neîndurat, I se zdruncină rău puțina minte, dar știe cât trebuie rupt clonțul curbat și izbește mult, mult, până sare așchie cu așchie și... reușește.

Obosit, flâmând, slăbit,  dar cu o mică biruință, trebuie să înceapă războiul celălalt, cu penele, săgeți cumplite care îl ard, îl străpung și îl ucid. Greu...atât de greu...

Ai încercat iubită cititoare să-ți smulgi vreodată un fir de păr , spre a-ți făuri o idee cumva sau tu, dragă cititorule, un fir de mustață? Ei, dar o pană e mult mai mult și  în plus, crescută și pe dinăuntru!!

Dacă până acum pajura și-a arătat cutezanța în zbor sau luptând pentru a supraviețui, acum  trebuie să și-o asume asupra propriei ființe.... Și una câte una, pe rând și cu suferințe indescriptibile, pe care numai el, împăratul văzduhului le cunoaște, își începe lucrul....Și , după multă vreme și chinuri, BIRUIEȘTE !

 Acum stă și se odihnește, apoi cade într-un somn adânc. Când își revine, privește albastrul turcoaz al zărilor și toată durerile i-au dispărut, rămase într-o negură despre care abia își amintește fulgurant.

Îi vor crește pene, se simte bine. Clonțul e bun. Va trăi. O nouă tinerețe. Va trăi  încă pe atât și mai mult:  patruzeci și cinci de ani.

Prof. Vasile Găurean