Prof. Mirela Rus: Regăsirea de sine prin suferință

                „Cine a coborât o dată în Infern va ști să prețuiască un răsărit de soare.”          

                                                                                                                        (Octavian Paler)

Ne trezim uneori prinși într-un vârtej al suferinței și al neînțelesului existenței noastre, încât starea pe care o trăim este una de Iad. Nu reușim să vedem capătul, nici măcar să ridicăm puțin privirea să căutăm firicelul de lumină. Și ne punem întrebarea: „De ce trebuie să coborâm în fundul prăpastiei pentru a ne regăsi, a ne trezi spiritual?”

            O povestioară pe care am auzit-o recent vorbește despre un om care a reușit să supraviețuiască unui naufragiu și a ajuns pe o insulă pustie. Văzându-se singur acolo, a început să se roage lui Dumnezeu pentru a-i trimite salvarea. S-a rugat o zi, niciun răspuns....s-a rugat două zile....trei zile....niciun răspuns. A continuat să se roage. În acest timp, a început a-și construi o colibă, pentru a avea un adăpost deasupra capului. Când a terminat, a pus înăuntru tot felul de lucruri rămase după naufragiu, pentru a menține într-un fel contactul cu lumea din care făcea parte. Într-una din zile, coliba i-a luat foc. Omul nostru, disperat, a îngenuncheat și Îi reproșa lui Dumnezeu: „Mi-am făcut un acoperiș deasupra capului, m-am rugat neîncetat să îmi vii în ajutor...și Tu, mi-ai luat și coliba aceasta...?!” În timp ce se tânguia, un elicopter trecea pe deasupra insulei și se îndrepta spre el. A aterizat în locul unde el era și pilotul i-a spus că doar datorită flăcărilor și fumului l-a văzut și îl va duce de acolo, altfel era imposibil.

            Mesajul: trecem printr-o tragedie, gustăm amarul acesteia, dar, oricât ni s-ar părea de neînțeles și de ciudat, acest lucru ar putea fi salvarea noastră sau calea spre venirea în fire.

            Ajungem uneori să ne abandonăm pe noi înșine, luați de „valul ce ne bântuie”. Nu conștientizăm că trăim astăzi, că momentul este acum. Fie ne grăbim încontinuu, fie amânăm totul pentru mai târziu. Dacă este miercuri, spunem că săptămâna este gata. Și așa vom spune că luna s-a terminat, că anul e pe sfârșite, că suntem la jumătatea sau la finalul vieții, de parcă noi am fi Ceasornicarul universului. Grăbindu-ne mereu, așteptând tot timpul să treacă ceva, ne dăm seama că ne-am pierdut prietenii, părinții, că este mult prea târziu să ne întoarcem. De asemenea, lăsând pentru mai târziu momentul ce trebuie trăit acum, nu înțelegem că „după aceea” ziua se face noapte, „după aceea” părinții îmbătrânesc, sănătatea se duce....până și cafeaua se răcește sau își pierde savoarea.....și ghemul vieții se deșiră.

            Răspunsurile și salvarea sunt înlăuntrul nostru, acolo nu este pustiu, dacă Îi deschidem poarta inimii lui Dumnezeu și Iubirii. Pe o mare învolburată, corabia nu se va scufunda pentru că este în apă, pe valuri, ci atunci când este apă în ea. Așadar, este mai important ce se se întâmplă în interiorul, în sinea noastră, decât în jurul nostru. Ne simțim blocați, fără ieșire, după o perioadă întunecată, percem totul ca pe o tragedie ce ne va schimba viața....însă cum, numai Dumnezeu știe. O rană nu trebuie să fie întotdeauna incurabilă, ci, dimpotrivaă, poate fi un pas în devenirea noastră spirituală, o emblemă a creșterii noastre. Când vom înțelege asta, cele întâmplate nu vor mai fi în antiteză cu sufletul sau cu rațiunea noastră, va fi vorba de o acceptare a celui care a răzbit și care se întoarce din rătăcire și zbucium, acasă. Gustul amar al suferinței, odată înțeles, va deveni puțin mai dulce, ca fiind dovada Dragostei Supreme.

            Multe din experiențele nefericite le putem asocia cu rătăcirea fiului risipitor din pilda cu același nume. Acesta fuge de el însuși și de dragostea părintească, se „tăvălește” în mocirla propriei răzvrătiri, a umilinței și a remușcărilor, dar tocmai această coborâre și josnicie îl ajută să-și conștientizeze condiția și apoi să să se întoarcă spre sine, să se regăsească. De ce? Părintele Constantin Necula spune că, de cele mai multe ori, omul nu învață decât din frâna aceea bruscă pusă în podea. Fiul cel mic pierde totul, dar totuși nu își pierde firea și statutul de fiu al Tatălui Său. Este precum un fir puternic, întins, care îl ține legat de țărm și nu îl lasă să se scufunde, doar să se lupte cu valurile. Pornim de multe ori convinși că vom răsturna lumea, că suntem invincibili.....Și deodată se năruie totul. Atunci intervine acea vibrație, Grația Divină, care ne face să ne întoarcem la țărm. Atât de strâns și de tare ține Tatăl firul acela, încât Îl doare, Îi sângerează palmele. Dar durerea este dulce, fiindcă dragostea este cea care vindecă totul. Mâinile tatălui din Pilda fiului risipitor, mâinile oricărui părinte, mâinile celor care se rănesc pe sine aducându-ne la țărm, sunt asemeni mâinilor lui Hristos „prin ale Cărui răni noi toți ne-am vindecat.”

            Sensul trecerii printr-o experiență amară, printr-o suferință este, în cele din urmă, înlăturarea obstacolelor și feudelor dintre noi și Dumnezeu. Căci „puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciunea umană.” ( II Corinteni 12, 7-10) Rolul vindecător al suferinței este condiționat de legătura acesteia cu dragostea, cu jertfa pentru viața și fericirea cuiva sau jertfind din sine însuși. Răbdarea în suferință în numele iubirii și mai presus, în numele dragostei de Dumnezeu și de om, este salvatoare.  

                                                                                             Prof. Mirela Rus